THE BLOG-BÂRLOG

Era o întrebare de acum foarte mulţi ani:

Acum ştiu răspunsul: it was me.

• De mult, am întâlnit un om care citise toate cărţile. Ucenic al lui Noica la Păltiniş, expert în hinduism, filosof al vidului – şi multe altele din acele calităţi care pot fascina un tânăr de – câţi să fi fost? – 22 de ani. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat în ce măsură toate acele lucruri pe care el le ştia te ajută să lupţi cu o banală durere de burtă. Nu mi-a răspuns. Maţele, am înţeles eu din tăcerea lui, n-au proiecţie metafizică.

• V-am spus? Nu cred. Seppuku nu prea e ce credem noi. Samuraiul nu se sinucidea scoţându-şi maţele afară: aia era doar răscumpărarea greşelii. De fapt, lângă el era cineva care, după ce maţele ajungeau pe tavă, îi tăia capul. Cu grijă, aşa încât capul să se mai ţină într-o aţă de piele şi să nu ajungă pe te miri unde, spoind frumoasele haine ale invitaţilor la ceremonie. Ăsta, călăul, musai trebuia să fie ucenicul preferat al samuraiului, şi astfel îşi îndeplinea ultima îndatorire faţă de maestru: luându-i beregata.

• Alte vremuri. Cu ceva timp înainte să-l cunosc pe filosoful fără efect gastric încercasem să mă sinucid şi aproape că reuşisem. După vreo două zile jumate de somn letargic, era pe la sfârşitul verii, n-am putut să-mi neg bucuria de a fi eşuat. Ba chiar m-a copleşit, ce s-o mai dau cotită. Îmi aduc aminte că, revenindu-mi oarecum, mă plimbam şi mă uitam la oameni; ei nu făceau nimic deosebit, sărmanii, dar eu îi vedem mai frumoşi decât îi văzusem vreodată. Şi, pe câte îmi dau seama, mai frumoşi decât aveam să-i mai văd mai apoi.

• La ultima lună plină visai că aveam cancer la gât. Nu mi s-a mai întâmplat aşa căcat de vis. Nu mă gândesc aproape niciodată la boli, nu m-a speriat niciodată cancerul, nici măcar în zilele în care mă las de fumat. Şi îmi spuneam, în vis, că asta e, nu mai am nicio scuză pentru a nu face acele câteva lucruri măreţe pe care mă gândesc adesea că n-o să le fac decât atunci când o să fiu sigur că moartea e aproape. După aia, mi-a trecut cheful de făcut lucruri memorabile. M-am pus pe bocit – în vis, da, că doar nu sunt emo – şi îmi spuneam că mă doare-n pulă de toate prostiile, vreau doar să ajung bătrân şi inutil şi cu nepoţi.

• În lumea în care am crescut eu – şi voi, presupun – visele au o conotaţie pozitivă, idealizată, estetizată, eticizată. Visele sunt cele pentru care merită să lupţi, visele sunt cele pe care cauţi să le împlineşti, visele îţi arată cine eşti tu, de fapt – şi tu, de fapt, eşti frumos şi bun. Şocant a fost pentru mine să aflu că, în patristică, visele (cele de noapte, dar să păstrăm corelaţia metaforică) sunt exclusiv lucrătură diavolească. Părintele Cleopa are o pledoarie în sensul ăsta, adăugând chiar că e preferabil să ignori visul în care îţi vorbeşte Dumnezeu, decât să ajungi să te laşi ghidat de cele în care ţi se arată, pe neştiute, Prinţul Întunericului (îmi place apelativul ăsta, cred că e de prin Cioran, dar n-aş garanta).

• Şi, despre toate astea – şi încă altele – cineva a compus şlagărul următor:

• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?

• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.

• Să fi fost ziua aia în care, pentru prima dată, ne-am dorit să treacă mai repede ziua de azi/mâine? Asta când a fost? Nu mai ştiu. Când aşteptam o vacanţă?

• Sau ziua în care ne-a fost, pentru prima dată, frică de viitor? Mie mi-a fost, de exemplu, frică de clasa a patra. Mamă, ce morcoveaţă aveam în cur în acel septembrie. Pentru că în clasa a patra începeau olimpiadele. Şi mi-era frică de olimpiade. Mă căcam pe mine de frică.

• Să fi fost ziua în care ne-am întrebat, pentru prima dată, „de ce?“. Întrebarea asta e aia care ne face deştepţi. Cu timpul. Deştepţi şi trişti. Pentru că, la final, există întotdeauna un „de ce“ căruia noi nu putem să-i răspundem. Şi-l întrebăm pe Dumnezeu, şi El nu zice nici pâs.

• Să fi fost ziua în care ne-am gândit, pentru prima dată, că n-o să apucăm să trăim destul?

• Să fi fost ziua în care am văzut cât de scurtă e fericirea? Dimineaţa în care ne-am dat seama că orice poate fi pierdut? După-amiaza în care ne-am apucat de fumat? Noaptea în care am aflat cât de aproape e pizda de cur? Secunda aia în care ne-am uitat în urma noastră şi am devenit stane de piatră?

• Fucking great, habar n-am. E marţi şi voiam să aveţi la ce vă gândi vreme de trei ceasuri.

După socotelile mele, aşa se traduce „pomana porcului“.
Mai jos, e pomana unui elefant. O dedic, din nou, vechiului meu prieten care-n-are-niciodată-timp-să-bea-o-bere-pentru-că-e-prea-ocupat-dar-nici-el-nu-ştie-de-ce.

Spre sfârşitul vieţii, Cervantes era pe cât de popular, pe atât de sărac. De la curtea regelui Franţei au venit nişte nobili, mari amatori de Don Quijote, care, când au văzut în ce condiţii de viaţă îşi scria idolul lor opera, au spus: „Dacă sărăcia îl face pe omul ăsta să scrie aceste cărţi, atunci fie ca el să rămână sărac pentru totdeauna“.

• Cred că era 2006, ăia de la Jurnalul m-au pus să fac două pagini cu sfinţii protectori ai Craiovei, moaşte etc. Aveau ei un supliment pe tema asta şi trebuia să-mi fac şi eu numărul. Şi m-am dus la Catedrala Mitropolitană să-l caut pe paroh, să-mi spună una-alta şi să mă lase să pozez moaştele. Bun. Şi, taină în pronaos, io o ţineam pe-a mea, că Biserica Ortodoxă nu ştie să-i apropie pe tineri, că io sunt credincios dar când aud un popă vorbind îmi vine s-o iau pe pereţi şi alte asemenea. Şi el îmi zice: citeşte Steinhardt.

• Şi aşa m-am pricopsit cu Steinhardt. La început am fost doar plăcut surprins. Cu timpul, Steinhardt a devenit pentru mine al doilea Leonard Cohen. Au şi multe în comun, evrei corciţi din Toma Necredinciosul şi Sfântul Augustin, cărora le place să spună „Crede şi nu cerceta“ doar după o cercetare prealabilă.

• Păi na, călugăr ortodox care-ţi spune că deznădejdea e marele păcat, în timp de doarme cu Procesul lui Kafka pe noptieră… Credeţi că nu e interesant?

• Aseară, înainte să adorm, Steinhardt cita – nu pentru prima dată – din Berdiaev (nu ştiam cine e, wikipedia îmi zise că e un filosof rus exilat de bolşevici): „Problema pâinii este pentru mine o problemă materială, dar problema pâinii pentru aproapele meu este pentru mine o datorie morală.“

• Şi azi avusei genul ăla de zi în care, tocmai când credeam că pot ignora problema materială, mă confruntai cu problema spirituală. Pe care n-o pot rezolva – nici pe cealaltă nu puteam – dar nici n-am voie s-o ignor. Şi de-aia ziua asta de 26 ianuarie mă făcu să mă simt mic şi trist.

• Peter Pan, pare-se, e a single serving pan. Tigaie de o persoană. Nu e personaj colectiv. Colacii de salvare, în principiu, sunt pentru o singură persoană.

• Dar asta trebuie că fu valabil numai azi, 26 ianuarie. 27 e cu noroc.

Sexul oral a scos Dicţionarul Merriam Webster din programa şcolară din California (realitatea.net)

A zecea ediţie a dictionarului Merriam Webster, care a fost folosit în ultimii ani în clasele a patra şi a cincea (pentru copiii de nouă şi zece ani), în disctrictul şcolar Menifee Union, a fost retrasă din şcoli pentru definiţia prea explicită a sexului oral.
Definiţia online a sexului oral, conform aceluiaşi dicţionar, este „stimularea orală a genitalelor”. „Este greu să stăm să citim dicţionarul, dar vom căuta şi alte cuvinte care sunt definite prea explicit”, a declarat purtătorul de cuvând al districtului, Betti Cadmus. În timp ce unii părinţi au lăudat această măsură, alţii nu sunt de acord. „Trebuie să tragem linie undeva. Ce o să facem în continuare? O să interzicem enciclopediile pentru că listează părţi ale anatomiei precum penisul şi vaginul?, a declarat Jason Rogers, unul dintre părinţii care nu este de acord cu retragerea dicţionarului.
O comisie şcolară va stabili acum daca interzicerea din Menifee va fi permanentă. Dicţionarul Merriam Webster se alătură altor cărţi care au fost scoase din programa şcolară precum cartea Song of Solomon, al câştigărului premiului Nobel pentru literatură Toni Morrison şi cărţile lui Khaled Hosseini şi Philip Pullman.

***
Asta după ce azi-dimineaţă primii următorul mail:

Comanda la pizza in Anul 2020

Clientul: Alo, buna ziua, doresc sa comand doua pizze.
Telefonista: Multumim ca ati sunat la Pizza . Puteti sa-mi dati numarul dvs. de identitate (NIDN: national ID number), domnule?
Clientul: Numarul meu de identitate nationala… da, un moment. 6102049998-45-54610.
Telefonista: Multumesc, dle X. Vad ca locuiti la 1742 Meadowland Drive si aveti tel. 494-2366. Telefonul dvs. de la serviciu la Lincoln Insurance este 745-2302 iar numarul de celular este 266-2566. Adresa de e-mail este xson123@home.net. Corect?

Clientul: Mmda.. Da’ de unde aveti toate informatiile mele?
Telefonista: Suntem legati, ca orice companie, de HSS.
Clientul: HSS, ce mai este si asta?
Telefonista: Suntem legati electronic de Homeland Security System, domnule.

Clientul: (oftand) Asta e. Vreau sa comand doua pizza, Specialul All-Meat.
Telefonista: Nu cred ca este o idee prea buna, domnule.
Clientul: Cum adica? Este vreo problema cu pizza cu carne?
Telefonista: Domnule, analizele dvs. medicale arata ca aveti tensiunea arteriala crescuta si un colesterol destul de mare. Conform dosarului medical, compania de asigurari nu va permite alegerea pizzei cu carne.

Clientul: Ceee ? . Si atunci ce-mi recomanzi?
Telefonista: Ati putea incerca Pizza cu Soia care are procentul de grasimi foarte scazut. Ar trebui sa va placa.
Clientul: Ce te face sa crezi ca o sa-mi placa?
Telefonista: Ei bine, vad aici pe monitor ca saptamana trecuta ati fost la biblioteca si ati citit o carte de Retete Culinare cu Soia.

Clientul: Bine, bine. Da-mi atunci doua pizza marime pentru familie.
Telefonista: Da, marimea este potrivita pt. dvs.,sotie si cei patru copii, iar ceea ce ramane puteti sa dati celor doi caini. Totalul dvs. este $49.99.
Clientul: (strigand in casa) Nevasta, adu-mi te rog credit cardul!
Telefonista: Imi pare rau domnule, dar trebuie sa platiti cash.Credit cardul dvs. este blocat pentru depasirea limitei.
Clientul: Dau o fuga la o masina ATM si voi scoate niste bani inainte sa ajunga pizza la mine la usa .
Telefonista: Imi pare rau domnule, dar nici asta nu va fi posibil. Vad aici ca nu aveti nici un ban in contul dvs.

Clientul: Da, bine, n-are nimic.. Trimite pizzele si gasesc eu niste bani in casa pana ajunge. In cat timp imi vine pizza?
Telefonista: Suntem putin in intarziere, as zice cam 45 de minute. Daca va grabiti, puteti veni dvs pana aici sa ridicati personal comanda, dupa ce faceti rost de bani. Pe de alta parte, este putinmai jenant sa carati pizza pe motocicleta.
Clientul: Da de unde stii ca merg cu motocicleta?
Telefonista: Pai scrie aici la informatii despre vehicol. Ati avut o masina care vi-a fost luata de compania de imprumut pentru ca nu ati platit la timp. Alaturi scrie ca Harley-ul dvs. este cu plata la zi si in plus i-ati umplut aseara rezervorul cu benzina.

Clientul: #%#^^&$% ^$@#!!!
Telefonista: V-as sfatui sa fiti atent cu vocabularul ca sa nu o patiti din nou. Vad ca ati fost arestat pentru ca ati injurat un politist, apoi judecatorul cu care v-ati certat v-a dat 90 zile de puscarie. Vad ca de-abia v-ati intors in societate de cateva zile si asta este prima pizza pe care o comandati.
Clientul: … (fara cuvinte)
Telefonista: Mai doriti altceva, domnule?

Clientul: Da, am un cupon pentru o sticla de 2 litri de Cola, gratis.
Telefonista: Imi pare rau, dar trebuie sa cititi mai bine. Pe cupon si in reclama noastra scrie ca persoanele care sufera de diabet nu se califica pentru oferta noastra gratuita. Noua Constitutie nu ne permite. Multumim ca ati sunat la Pizza.

***

Asta pentru că mi-am cobit aseară cu ‘84-ul ăla. Era doar un coniac, nu era Orwell.

Poza asta e ceea ce am văzut cel mai des în viaţa mea. Câte două-trei ore pe zi, câteodata. Şi atât de rar apare câte o urmă pe zăpadă…

From sarpente

• Nu e rău, dar nici vreo încântare a simţurilor nu e. Nu te simţi inuman dacă îl amesteci cu cola. E tot ce mai are tata tărie prin casă. După aia, trec pe ţuică, ceea ce nu mă încântă foarte tare.

• Un accident. M-au rugat Blăniţele să le pictez un perete, fiindcă zilele astea trebuie să se nască Minnie-Blăniţa. N-am avut niciun chef, pentru că eu, spre diferenţă de ele, ştiam ce patimă e. Şi, nedându-mă talentul afară din casă, renunţasem de vreo zece ani să mai pun mâna pe pensulă. Pe urmă s-a întâmplat o chestie ciudată: pe măsură ce le coloram eu zidul, adunând la un loc poveşti pe care începusem să le uit, am intrat de-a binelea în ele. La final, m-am simţit Peter Pan – chiar dacă el lipseşte din ansamblul folcloric-instrumental al bâzgălelii. Şi partea şi mai bună a trebii e că încă mă mai simt, la două săptămâni de când am fârşit pastelul.

• Povestea nu precizează dacă Peter Pan consuma băuturi alcoolice şi pufăia ţigarete cu filtru.

From

• Câteodată, îmi spun că singurele cărţi care merită scrise, singurele cărţi care au şanse de a schimba în bine lumea asta, sunt cărţile pentru copii. Când o să scriu o carte o să dezamăgesc crunt conspiraţia ovarelor mâhnite. O să fie o carte pentru copii. Rămâne să-mi caut inspiraţia şi să mă gândesc la vârsta lor.

• Ce bine a sintetizat filozoful anonim maximul privilegiu al înţelepciunii a bătrânilor: să poată da în mintea copiilor!

• Moş Martine, Moş Martine, ce-ţi atârnă printre vine? Două gheme şi-un mosor, bucuria fetelor…

Sunt 11 ani de când eram în clasa doişpea. Şi ştiţi ce înseamnă asta? Că sunt 12 ani de când eram în clasa unşpea. Aritmetică pură. Şi pe vremea aia trebuia să mă trezesc dimineaţa, chestie care era de obicei deranjantă, mai ales când ştiai că te aşteaptă o zi de căcat (aşa credeam eu, boul, că zilele alea erau de căcat). Şi de-aia îmi făcusem nişte tabieturi de trezire, care presupuneau, printre altele, să ascult trei melodii. Aceleaşi, mereu. Prima dintre ele era asta, şi nu m-aş fi gândit atunci că are şi videoclip şi că într-o zi, aflându-mă în pană de inspiraţie, o s-o pun pe blog. De fapt, blogurile şi penele de inspiraţie nu se inventaseră pe vremea aia.

Povestea noastră începe încă de pe timpul dacilor, când a eşuat aplicarea măsurii prin care Burebista le reteza supuşilor dreptul de a cultiva viţa de vie. Povestea noastră continuă la Segarcea, unde localnicii au descoperit puterile aproape miraculoase ale Zaibărului, denumirea oltenească a unui soi de struguri de masă foarte productiv, inventat pe la sfârşitul secolul XIX de francezul Albert Seibel.

• Îmi adusei aminte de ceva ce mă enervează foarte tare. Dar acuma o să fiu politicos, da, şi n-o să mai vorbesc ca un porc, pentru că ne adresăm unei doamne. Doamna Grecu. Dana Grecu. Cea mai mare gaiţă. I-am zis lu’ tata, la un moment dat, să schimbe postul, că mă enervează vocea ei. Şi el, după oţâră de gândire, a avut o revelaţie: Deci de-asta mă durea pe mine în fiecare după-amiază capul?

• De-acum înainte, când o să vreau să combat erecţiile nedorite, n-o să-mi mai imaginez grase care se cacă fac treaba mare. O să mi-o imaginez – adică o să mi-o amintesc – pe doamna Grecu vorbind într-una, numai şi numai tâmpenii, şi zicându-le ghinioniştor ei invitaţi, cu glăsciorul ăla suav ca microfonia: „Ia explicaţi-mi şi mie cum vine asta…“

• O povestioară adevărată, despre puterea cuvântului, dintr-un veceu cu patru cabine:
Cioc, cioc.
- Ocupat.
Cioc, cioc.
- Ocupat.
Cioc, cioc.
- Ocupat.
Cioc, cioc.
- Intră.
Şi a intrat.

• Beladona, uneori belladonna… Cum sună? Like in OMFG, gen… Şi dacă-i zici pe româneşte, mătrăgună, sună ca pula. Dacă-i spui unei pizde domnişoare că e frumoasă ca mătrăguna, facem pariu că-ţi dă cu poşeta în senzori?

• Mătrăguna e printre predecesorii medicamentelor: în doze mici, vindecă; în doze mari, ucide. Asta o face şi mai „belladonna“ decât era.

• Dar mie-mi place ideea de medicament homeopatic. Medicamentul care conţine, în doze mici, chiar boala pe care o vindecă. Probabil asta ar trebui să facă şi arta, să fie medicamentul homeopatic al sufletului. Dacă n-ar apărea atâtea şi-atâtea erori de dozare.

• Şi uite-aşa îi răspundem şi zmintitei noastre de serviciu, care, mai acum vreo zece minute, se uita ca curca la gadget la următorul vers din Coldplay: „Am I part of the cure or am I part of the disease?“ Poate eşti şi una şi alta, zăpăcito.

Odată, am scris şi eu o poezie. O poezie despre o poveste. Aşa mi se-ntâmplă mie, scriu poezii doar când mi se termină poveştile. Sau când încep altele. Aş fi, de bună seamă, un poet bun pentru naşteri şi înmormântări.
Şi poezia era cam aşa (copy/paste):

***

la târgul sufletelor de un leu
vroiam să-mi scot pârleala cu al meu;
ţucălarii lui Faust, ce oaste de strânsură,
dar vai!, nici un Mefisto nu ne-a fost pe tură.

strict refuzat de muze şi de zei,
bag seamă că doar tu, fetiţo, mă mai vrei

aşa că fac eu ultimul prim pas
te chem la uşă cu rugină-n glas
epavă după orice stas,
beat ca un popă după parastas
suflet de tomberon şi de pripas
îţi spun că asta-i tot ce mi-am rămas.

îmi ţineai predici despre-un nou început
de ce nu te bucuri, nu asta ai vrut?

***

Şi avea şi un titlu, se chema „Înapoi“. Titlul, cu siguranţă, a fost neinspirat. Dacă mă gândesc bine, trebuia să se fi chemat „Înainte“.

Pull me out of the aircrash,

Pull me out of the lake,

‘Cause I’m your superhero…