Drama intelectualului: gumarii D&G

Întrebat de Nilă de ce vrea să taie salcâmul, Moromete a răspuns cu tâlc: „Aşa, ca să se mire proştii!“ Întrebată de profesoară de ce a tăiat Moromete salcâmul, o colegă de liceu a răspuns candid: „Ca să se mire proştii.“ Tehnic vorbind, fata avea dreptate.

La BAC-ul de anul ăsta, un asemenea răspuns ar fi primit notă maximă, indiferent care era întrebarea. Că aşa au zis nenii de la Minister: chiar dacă li se propusese să scrie despre drama intelectualului, elevii care l-au băgat în seamă pe Moromete pot fi punctaţi pentru impresie artistică.

Iniţial, chiar mă luaseră nervii văzând atâta dubioasă mărinimie. Adică, unul care ştie ce-i aia drama intelectualului, dar n-a avut chef de citit Camil Petrescu, lasă cinstit foaia goală şi nu ia nici un punct. Colegul său, care nici măcar nu înţelege ce ar avea de făcut, aude prin clasă că ar putea fi vorba de Moromete, trage cu ochiul la vecini, scrie fără pete de cerneală şi ţap!, ia punctaj pentru deranj.

De-aia nu m-ar mira ca la anul lumea să scrie despre Ilie von Siliştea Gumeşti, indiferent că i se va cere să trateze poezia lui Blaga sau cronicile lui Grigore Ureche.

Mă luaseră nervii, dar mi-au trecut când am văzut, la un bâlci comunal, o tarabă cu gumari. Gumari de-ăia tradiţional-ordinari, bot de opincă teşită, plastic sută-n sută. Doar că pe gumarii ăştia scria D&G, cu litere ticluite-n relief, ca în sigla Dolce & Gabbana.

Privind lucrurile din perspectiva acestor şoşoni haute-couture, supărarea ţăranului şi drama intelectualului fac cheag împreună.

Adică, din clipa în care are pe el o chestie D&G (poa’ să fie gumari, brăcinari sau piatră de ascuţit coasa, nu contează), ţăranul român niţel ofticat trece mult mai uşor drept intelectual bântuit de angoase. Şi de-aici încurcătura de la BAC, nu?

O vârâciune marca Mishu. La 24/07/2006 22:45, în Toate
Mânz, viezure, brânză, blog:

Cel mai mare român. Un fel de labă

Când negociam cu mama să dea de la Marimar la meci, o întrebam de ce îi place telenovela. „O porcărie“, zicea, „dar nu pot să nu mă uit“. Cred că eu simt la fel de când cu proiectul TVR de depistare a celui mai mare român din istorie.

Chiar şi născută din mamă marketing şi tată rating, ideea nu era rea. Păcat că, în loc să se bată pedagogic monedă pe marii anonimi ai neamului, amintiţi în treacăt pe site, proiectul a naufragiat spre polemici bune de poiana lui Iocan.
Iese Gigi? Intră manelişti? Îl votează yoghinii pe Grig? Hai să dezbatem, hai să facem audienţă.

Până pe coadă, naşul Becali s-a scos mai bine ca finul Rădoi, căpitanul Codreanu a ieşit mai nasol decât inamicul Iorga, iar nea Nicu a ratat la mustaţă proţăpirea între fruntaşii întrecerii socialiste.

Acum avem de ales între patru exilaţi (Brâncuşi, Eliade, Wurmbrand, Cuza), doi şefi de stat fără happy-end (Mihai Viteazu, Antonescu), doi domni de anduranţă (Ştefan şi Carol I), o gimnastă în viaţă (Comăneci) şi Mihai Eminescu.

Acţionari cu 20 la sută la acest top, noi, oltenii, ar trebui să fim mândri.
Unul dintre aceştia o să primească diploma de ce cel mai mare român. Bun, dar ce facem cu el după aia? Iar dezbateri, iar audienţă:

Îi ia locul lui Che pe tricourile din Vamă? Vine la Suprize – Suprize? Îl bagă Sergiu Nicolaescu în film? Îl punem pe prima pagină a manualelor? Dacă e ales mareşalul, îi facem, ilegal, statuie?

România nu prea are ce face cu cel mai mare român. Partea frumoasă era topul 100, dar s-a sfârşit, fără acea adiere educativă la care eu trăgeam oareşce nădejde, măcar pentru că e vorba de o televiziune subvenţionată de stat.

Să te mai îngrijoreze cine va fi ăl mai mare vlah e la fel de inutil ca gestul unui pubert care se masturbează stresat să nu termine înăuntru.

O vârâciune marca Mishu. La 09/07/2006 22:40, în Uncategorized
Mânz, viezure, brânză, blog: