Cel mai mare român. Un fel de labă
Când negociam cu mama să dea de la Marimar la meci, o întrebam de ce îi place telenovela. „O porcărie“, zicea, „dar nu pot să nu mă uit“. Cred că eu simt la fel de când cu proiectul TVR de depistare a celui mai mare român din istorie.
Chiar şi născută din mamă marketing şi tată rating, ideea nu era rea. Păcat că, în loc să se bată pedagogic monedă pe marii anonimi ai neamului, amintiţi în treacăt pe site, proiectul a naufragiat spre polemici bune de poiana lui Iocan.
Iese Gigi? Intră manelişti? Îl votează yoghinii pe Grig? Hai să dezbatem, hai să facem audienţă.
Până pe coadă, naşul Becali s-a scos mai bine ca finul Rădoi, căpitanul Codreanu a ieşit mai nasol decât inamicul Iorga, iar nea Nicu a ratat la mustaţă proţăpirea între fruntaşii întrecerii socialiste.
Acum avem de ales între patru exilaţi (Brâncuşi, Eliade, Wurmbrand, Cuza), doi şefi de stat fără happy-end (Mihai Viteazu, Antonescu), doi domni de anduranţă (Ştefan şi Carol I), o gimnastă în viaţă (Comăneci) şi Mihai Eminescu.
Acţionari cu 20 la sută la acest top, noi, oltenii, ar trebui să fim mândri.
Unul dintre aceştia o să primească diploma de ce cel mai mare român. Bun, dar ce facem cu el după aia? Iar dezbateri, iar audienţă:
Îi ia locul lui Che pe tricourile din Vamă? Vine la Suprize – Suprize? Îl bagă Sergiu Nicolaescu în film? Îl punem pe prima pagină a manualelor? Dacă e ales mareşalul, îi facem, ilegal, statuie?
România nu prea are ce face cu cel mai mare român. Partea frumoasă era topul 100, dar s-a sfârşit, fără acea adiere educativă la care eu trăgeam oareşce nădejde, măcar pentru că e vorba de o televiziune subvenţionată de stat.
Să te mai îngrijoreze cine va fi ăl mai mare vlah e la fel de inutil ca gestul unui pubert care se masturbează stresat să nu termine înăuntru.
Mânz, viezure, brânză, blog: Mari români