THE BLOG-BÂRLOG

Cică prima definiţie a racului, într-un dicţionar de secol XIX, era „mic peşte roşu care merge înapoi“. Dar s-a găsit un naturalist care le-a explicat autorilor că definiţia este adevărată, cu câteva mici inexactităţi: racul nu e peşte, nu e roşu şi nu merge înapoi.

La fel, în titlul meu se găsesc mici imprecizii: grădina e dormitor, păsările sunt propriile lor diminutive şi aparţin unor domnişoare din l’haute société, iar Ion Ion este Ion Alexandru şi nu mai spun cum, ca să nu se prindă tatăl său despre cine e vorba şi să mă vâneze ca pe mistreţ.

Măcar suma e aproape corectă: 7,14 USD. Şi să vedeţi cum am ajuns la ea.
Am luat de bună ce au scris ziarele, anume că distinsul tenismen cu nume de bancă comercială locuieşte, din 1990, într-o vilă cu 14 camere din Primăverii, pentru 200 de coco lunar. Dar nu stă singur, ci cu fiu-său, care încă nu s-a mutat la mega-vila din Băneasa, pentru că babacul insistă să-l aibă în supraveghere. Aşa că Ion Ion, deja mă mănâncă nasul când îi scriu numele, stă în jumătatea lui de şapte camere pentru jumătatea lui de o sută de dolari. Adică 14,28 coco per incintă.

Cum Ion Ion şi-a adus-o în dormitor pe domnişoara Ileana Lazariuc – şi aici recunosc că presa imprecisă nu mă lămureşte dacă cei doi mai sunt şi azi împreună, sau tocmai ce s-au despărţit pentru a ţâşpea oară – înseamnă că jumătatea de iatac acordată ex-guristei de la Trinity costă cât vă ziceam mai sus: şapte părăluţe între două menstruaţii.

Vestea bună pentru Ilenuţa e că, dacă Ion Ion a părăsit-o de-adevăratelea, se vor găsi instant destui juni de teapa mea, care s-ar oferi să-i crească nivelul de trai, oferindu-i o jumătate de garsonieră la bloc, evaluabilă oricând la 50 – 100 de euro pe lună.

Pe la 1899, în Craiova trăiau vreo 50.000 de oameni. Oraş mare pentru vremea aceea. Locuitorii n-o duceau însă prea bine. Le dăduse fostul primar Măldărescu instalaţie de iluminat public, una din primele din ţară, dar degeaba: la o ploaie mai acătării, căruţele târgoveţilor se împotmoleau în multele străzi nedesfundate. Başca miile de muncitori care trudeau în morile baştanilor, principala industrie a oraşului. Seara, cârciumioarele de pivniţă se umpleau şi butoaiele cu bere de Craiova – altă marfă cu tradiţie pe-aici – se goleau. Şi, uşor luaţi în goarnă, oltenii acelor vremuri începeau să înjure, ca tot omul pe care-l ia băutura de urechi. Pe cine înjurau, e greu de spus: poate pe regele Carol, că nu fusese în stare sa aibă copii; poate pe premierul Sturdza, care se boşorogise şi devenise reacţionar, poate pe marele vecin Franz Josef, care şi el se ramolise şi dădea tot mai des cu mucii-n fasolea Europei.
Cum le-o fi picat lor atunci vestea că Nicolae Romanescu, primarele oraşului, le pregăteşte un ditai parcul, mare cât întreg oraşul, cum pesemne văzuse el prin ţări străine? Bazându-mă pe firea cârcotaşă a craioveanului, cred că nu tocmai bine. Podurile peste Jiu stăteau să cadă, iar Romanescu vroia pod suspendat în grădina publică. Şcoli erau puţine, dar parcul avea să aibă propriul castel fermecat. Vitele oamenilor făceau foamea în grajd, iar lui Romanescu îi ardea de grădină zoologică. Deh, fiţe de boiernaş plimbat pe la Paris!

La o sută şi şapte ani după ce Romanescu a avut curajoasa iniţiativă, parcul său e cam tot ce au craiovenii mai de fală. Orice alt punct de atracţie al oraşului e repetabil în ţară. Poate cu excepţia stagiunilor Teatrului Naţional şi a mitului Craiovei Maxima.

Cu toate astea, craiovenii au rămas aceiaşi chibiţi absoluţi. Se poate vedea limpede acum, după felul reticent în care privesc renovarea Căii Unirii.

E drept, sunt bani mulţi îngropaţi acolo. Dar, fără marafeţi, nu se naşte măreţie. Şi, fără o ţâră de îndrăzneală, dragostea dintre craioveni şi oraşul lor ar rămâne una platonică. Adică pe cât de sinceră, pe-atât de stearpă.