Viaţa ca o halbă

Nu ştiu dacă, în anii ăia ai mei de studenţie, mi-a crescut vreun pic scăfârlia de la cartea băgată-n-trânsa, dar burta pot să garantez că mi s-a mărit, pe fondul studiului prelungit prin berăriile de pe raza de acţiune a Universităţii.

Ei bine, dacă ardelenii nu glumesc când îi întrebi de ce se întinde pateul, noi, oltenii, nu glumim când ne apucăm să ne dilatăm ficatul.

Încep şi eu să am nostalgiile lui Creangă: nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, băieţii din grupă, când ne apucam să tragem la măsea pe undeva, o făceam cu maximă responsabilitate, aşa cum îi stă bine unui student.

Şi-apoi, cum altfel decât extrăgând apa din zeci de beri am fi putut stinge setea pe care ţi-o provoacă stresul unui examen?

Presupun că ştiţi şi domniile voastre la fel de bine: stai o noapte nedormit, că doar n-o să înveţi în timpul semestrului, ca toate tocilarele. Bagi cafea, bagi tabac, bagi cola, ajungi dimineaţa la examen cu ochii cât Alien. Te enervezi că subiectul îţi pică exact din zecimea de materie pe care n-ai apucat s-o citeşti. Te trec năduşelile lui Bănel Nicoliţă când trece profesorul pe lângă tine şi nu ştii dacă ai ascuns bine fiţuica în palmă sau cartea sub pupitru. Îţi vine chip de nebunie când vezi cât de urât scrie colegul din faţă, de la care ai putea să mai rupi o idee. Şi, după tot travaliul ăsta, nimeni nu îţi garantează că bulangiul de la catedră o să-ţi dea un cinci, de încurajare.

Aşa că, ieşit din examen ca din comă, pui mâna pe-o halbă. Şi încă una, şi încă una, până ţi se termină banii şi ţie, şi prietenilor tăi, şi prietenelor prietenilor tăi.
Fiindcă repetiţia e mama învăţăturii, prin anul doi deja te-ai învăţat cu sportul ăsta. Şi ajungi să faci cum am făcut noi, înainte de un examen, când, aşteptându-ne profesorul, ne-am surmenat atât de tare încât i-am băut sticla de coniac pe care doar ce o cumpărasem pentru „protocol“.

Iar după licenţă, dacă nu poţi să stai măcar 36 de ore într-o crâşmă, înseamnă că trebuie neapărat să faci şi un master.

O vârâciune marca Mishu. La 23/01/2007 07:52, în Uncategorized
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Micul infinit

E una din acele zile de ianuarie care te fac să nu vezi cu ochi răi încălzirea globală. Iar cele doişpe grade Celsius de afară, în loc să fie cu minus – aşa cum prevede regulamentul gerurilor Bobotezei –, sunt cu plus.

Prin faţa unei şcoli de cartier, două femei trag după ele, şi între ele totodată, un puştiulache de clasa întâia. Omuleţul rămâne mereu în urma cucoanelor, ca o plasă de prins fluturi. Vorbeşte peltic, dar suficient de tare încât să-l aud şi eu, de la trei metri depărtare de trio. După cum sorb cuvintele din gura tânărului, cele două dame le-ar putea evoca pe mam’mare şi tanti Miţa. Şcolerul însă nu e deloc vreun domnu’ Goe. Din ce trag eu cu urechea, înţeleg că, în ziua de şcoală tocmai încheiată, prichindelul învăţase despre un lucru nou şi complicat: infinitul. Chestiunea nemărginirii îl marcase şi încerca acum să digere noul concept alături de vârstnicele sale companioane.

„Voi nici nu ştiţi cât e de mare infinitul!“, explică puştiul, din puterea de înţelegere a celor şapte-opt ani ai dumisale. ¬„Infinitul e mai mare decât toate numerele!“, zice el, „dacă mă apuc să număr acum – unu, doi, trei… –, pot să mor şi nu ajung la infinit!“

Parcă speriată de propria sentinţă, plasa de fluturi merge câţiva paşi în tăcere. Apoi, revine asupra concluziei, cu o vorbuliţă care mă lasă cu gura căscată: „Sau poate ajung la infinit, dar când o să fiu bătrân de tot!“

Mai fac câţiva paşi cu inima strânsă, atent ca nu cumva mam’mare sau tanti Miţa să-i strice socotelile lui Goe al meu. Femeile, însă, nu scot niciun cuvânt: înţeleg şi ele, pare-se, că nici măcar infinitul nu poate fi mai lung sau mai lat decât o viaţă de om privită prin ochii unui copil.

O vârâciune marca Mishu. La 08/01/2007 07:50, în Uncategorized
Mânz, viezure, brânză, blog: ,