THE BLOG-BÂRLOG

Deşi domnii de la 24 Fun mi-au dat pe mână prezentul petic de revistă ca să-mi vâr într-ânsul nişte idei vesele, de data n-am umor şi, cu riscul de a vă umbri seara cu miros de tămaie, o să scriu ceva pentru acei puşti care, de bucurie că au permis cat. B, decorează cu cruci străzile Craiovei, de parcă ar vrea să prelungească pe bulevarde aleile din cimitirul Sineasca.

Ca să nu credeţi c-am luat-o pe ulei moralizator ori că-mi dă dictare vreun bunic dat jos din Moskvici, mărturisesc că propriul meu cv mă recomandă ca o poamă de şofer:

Mi-am desenat maşina pe schiţa tamponării de vreo douăj’de ori, în zece rânduri m-am trezit mai aproape de asfalt decât motocicleta, iar în trei dăţi am găsit motive să dau permisul pe dovadă.
Cu toate acestea, păstrez un mare respect pentru acul vitezometrului, pe care nu l-aş da peste cap nici pe autobanda nemţilor, darămite pe amărăciunile noastre de şosele mioritice.

Am un motiv simplu: oricâte sute cai s-ar călca pe copite sub capota maşinii, fizica newtoniană e greu de impresionat: la 170 de km/h (cât avea bolidul recent dezintegrat la Viitorul) e nevoie de un sfert de clipă pentru a pluti peste cele şase benzi ale Căii Bucureşti, şi, în caz de pisică neagră sau taximetrist neatent, nici Villeneuve nu mai poate evita stâlpul.

Sau poate vă bazaţi pe airbaguri şi sisteme şmechere de siguranţă, pe care aţi cheltuit miile de euroi? Credeţi-mă pe cuvânt: la o asemenea goană, ele valorează cât batista pe care şi-o pun pe tâmplă jucătorii de ruletă rusească, înainte să se împuşte în cap.

Iar dacă totuşi adrenalina vă dă ghes şi vreţi să muriţi la viteză mare, apucaţi-vă de paraşutism. Eu unul am sărit de câteva ori şi vă garantez că o ţâră de picaj la 1000 m deasupra oraşului bate la fund orice experienţă rutieră. În plus, dacă nu se deschide paraşuta, o să aveţi cam 185 km/h la impactul cu solul, deci o să puteţi să-i raportaţi liniştiţi Sfântului Petru că eraţi cu bmw-ul.

Doişpe şi ceva, poate unu după amiaza: pauză de masă pe şantierul din centrul Craiovei. Doi muncitori s-au tras deja dinspre miezul lucrărilor spre maşina parcată undeva în dreptul ACR. Bătrâna Dacie 1310 albă, fabricaţie ’87 – ’88, are uşile din faţă larg deschise, aşa încât băieţii, mai prăfuiţi decât mobila unui burlac, să stea cu fundurile înăuntru şi cu picioarele afară. Când trec pe lângă ei, cei doi tocmai dau cep câte unui BigMac oltenesc: juma’ de pâine împănată cu felii lucioase de parizer, tăiate de grosimea unui deget. Asta în timp ce, dintre tablele Daciei, Nicolae Guţă cântă ultimul său şlagăr, cu inflexiuni focoase şi volum maxim, să se audă până în curtea Colegiului Carol:

„Sună telefoanele ca dracii/ Şi vin milioanele cu sacii!“

Melodia şi versurile ei mobilizatoare îmi electrizează imaginaţia. E uimitor, îmi spun, cum poate muzica să transforme oamenii, vindecându-le sufletele, făcându-i să unoeori să viseze cu ochii deschişi şi cu gura plină.

Celor doi muncitori, par example, le-ajunge o manea veselă pentru ca, hocus-pocus!, sacul care le îndoaie şalele pe tarlaua UTI să nu mai fie plin cu ciment, ci cu milioane de lei, vechi sau noi, la alegerea dumneavoastră. Şalopetele hărtănite sunt deja treninguri Nike, Dacia 1310 se metamorfozează în Logan cu şaişpe supăpi, parizerul însuşi devine icră neagră. Iar telefoanele… Ah, telefoanele! Sună ne-ntrerupt, apeluri care mai de care mai importante, încărcând minut cu minut şi cent cu cent cartela pre-pay a utilizatorului. Numai şosetele au voie să rămână rupte, fiindcă aşa s-a văzut că poartă chiar domnul Wolfowitz, preşedintele Băncii Mondiale.
Muzica, nu-i aşa?, e hrana sufletului, aşa cum parizerul e, de bună seamă, hrana trupului.

Pe măsură ce mă depărtez de locul prânzului muzical, pun capăt reveriei şi parcă încep să mă-ntristez: păi, vă daţi seama cu ce inimă grea se vor întoarce cei doi parizerieni pe şantier, trudind la o arteziană programată genetic să cânte doar Bach sau Mozart, niciodată Guţă?