THE BLOG-BÂRLOG

Nu-i bai dacă nu iau premiul ăl mare, e bun şi unu’ de categoria a doua. Cinci numere. Ce, nişte sute de milioane sunt de ici, de colo? Mi-aş plăti datoriile şi-ar mai rămâne de-un Matiz. Ce să fac eu cu Matizul, că nu-ncap în el? Nu e scoatere cu categoria a doua, o să iau totuşi jack-potul. Cât o fi, un miliard, două? Aşa ar mai merge. Maşină plus apartament două camere. Le-aş mai da şi alor mei nişte bani, acolo, nu prea mulţi, că n-aş mai avea de unde. Şi ei ce-ar zice de mine, că am luat două miliarde şi le-am făcut parte în scârbă, ca la milogi? Nici asta nu e treabă. Măcar patru miliarde, Doamne-ajută! Le-aş lua maşini rudelor şi motociclete prietenilor. Şi aş ridica o biserică. Ei, na, de unde să-ţi ridic, Doamne, biserică, din numai patru miliarde? Poate să fie report, să ajungem la zece miliarde. Din zece miliarde aş face biserică? Sunt prost, din douăzeci de miliarde aş face biserică. Să-mi rămână şi mie zece, să iau casă şi maşini şi motociclete. Sau să fac un bloc şi să-mi mut toţi amicii acolo. Ar trece lumea prin faţă şi-ar zice: „uite, domne, ce om, ce caracter: a împărţit tot ce-a câştigat!“ Numai că, pentru treaba asta, ar trebui să câştig vreo patruzeci de miliarde. E posibil, s-a câştigat şi mai mult! Dar mai e o problemă: din ce-am trăi, din ce-am mânca, din ce-am băga benzină? Ar cam trebui să-mi rămână vreo douăzeci de miliarde, să le pun la bancă şi să iau dobândă. Să ţin tot blocul din ea, să nu mai muncim toată viaţa. Mamă, cum s-ar uita atunci lumea la mine! Deci şaizeci de miliarde, adică două milioane de euro. E ok, s-au luat şi trei milioane. Băga-mi-aş cracii, uitai de fotbal: ar fi marfă să mai rămână vreun milion, să pot cumpăra Universitatea Craiova. Şi încă vreun milion, două, s-o duc în UEFA. Păi ce, Clujul poate, Bistriţa poate, şi noi să nu putem? Carevasăzică, vreo cinci-şase milioane de euro mi-ar ajunge. Rahat, nu se pot lua cinci milioane de euro de la Loteria Română. Iar eu, fără cinci milioane, nu mă descurc. Nici nu mai are rost să joc, să dau banii de pomană. În ce ţară de rahat m-am născut, vedeţi? Ştie cineva vreo combinaţie câştigătoare la Loteria Vizelor?

Nu sunt atât de prăpăstios încât să zic că romantismul a dat ortul popii, dar nici atât de chior încât să nu bag de seamă că, din păcate, fenomenul a suferit oareşce mutaţii genetice.

De exemplu, mi se pare că romanticul contemporan se simte îndreptăţit să behăie serenade sub balconul dulcineei sale, doar dacă anterior i-a cumpărat amorezei vila, cu tot cu balcon.

În aceeaşi ordine de idei, sunt tentat să afirm că, tocmai pentru că dragostea nu ţine de foame, s-au deschis atâtea şi-atâtea restaurante şi bistrouri, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Serile târzii, cu şampanie şi lumânărele, sunt un caz de romantism de-a dreptul înduioşător, mai ales dacă se petrec la Poiana Braşov, unde aerul oxigenat permite o combustie ameliorată a parafinei din candelele parfumate, în timp ce sticlele de Dom Pérignon se găsesc pe mai toate drumurile.

Pentru romanticii din trafic, partidele de sex pe bancheta din spate a maşinii sunt un exemplu irefutabil de pasiune neînfrânată, drept pentru care sunt sigur că şi Novalis sau Eminescu, dacă ar fi trăit în era noastră, şi-ar fi dorit ca tapiseria automobilului să fie din piele întoarsă.

Acum, că tot am amintit de poeţi, o întrebare: oare câţi nefericiţi s-or mai chinui, în anul Domnului 2007, să pună cu botul pe labe sufletul unei femei, scriindu-i versuri?

Atât de puţini, mă gândesc, că şi-un ciung i-ar putea număra pe degete.

Şi-apoi, pentru cel dispus să se dedea la acte de lirism, în cel fel ar trebui să brodească focoasele rime, ca să poată penetra auriculele şi ventriculele din corazonul domnişoarei d’aujourd’hui?

Probabil că de maximă nobleţe ar fi catrenul: „Pentru surâsul tău dumnezeiesc / Ţi-am dat un inel din aur turcesc / Dar dac-ai vrea să fiu al tău amant / Ţi-aş da unul de platină, cu diamant…“

Ei, să mai îndrăznească cineva să-mi explice cât e de uşor să fii romantic în ziua de azi!