Despre cariere, balade şi balanţe

Domnişoara răpusă de prea mult dat cu sapa prin dosarele unei multinaţionale de audit i-a indignat grozav pe câţiva amici de-ai mei, care mi-au sugerat că s-ar cuveni să scriu două vorbe despre caz.

La-nceput, n-am prea fost de-acord, zicându-mi că, dacă m-apuc să compătimesc un om mort prin muncă, o să se găsească multe minţi odihnite care să creadă că fac un apel la nemurire prin lene.

După ce am aflat de pe forumurile on-line cu ce ochi dubioşi priveşte lumea această primă şi tristă dovadă de capitalism în România, n-am putut rezista să-mi dau şi eu cu părerea-n perete.

Unii comentatori spurcau lăcomia multinaţionalei Ernst&Young, care ar putea la fel de bine să se cheme şi Dead&Young, judecând după vârsta la care dau colţul angajaţii. Alţii ziceau că e prost Codul Muncii, care dă amenzi prea mici unor firme prea mari ca să le doară-n cont. Alţii, în fine, că e de vină sistemul ticăloşit şi că tinerica respectivă ar trebui să zică mersi c-a murit pentru un salariu mare şi c-a ajuns vedetă postmortem într-o ţară în care se moare, fără necrolog televizat, pentru leafa minimă pe economie.

Toţi aveau dreptatea lor, m-a surprins încă că, din omenie sau din neatenţie, nimeni nu găsea vreo vină răposatei, care vrusese doar să facă şi ea carieră.

Dar staţi oleacă, fraţilor, despre ce carieră vorbim? Li se iartă păcatele celor cu oasele albite în carierele de piatră de la Canal, unde ajunseseră în cătuşele lui Dej! Dar dacă noi, odrasle ale lumii teoretic libere, ne punem singuri la gât jugul unor mii de euro leafă şi ne arătăm dispuşi să murim pentru numele sfintei zile de salariu, ca nişte ocnaşi dintr-o carieră bănoasă, apoi ăsta e, în primul rând, păcatul lăcomiei noastre.

În general, nu e nicio fală să mori; să mori pentru bani bani e însă o mare tâmpenie, indiferent de vârstă, sex sau sumă.

Şi mă gândeam aşa, încercând să fac conexiuni, că tot la 29 de ani a murit şi Ciprian Porumbescu. Poate pentru că pe-atunci nu erau aşa la modă multinaţionalele de audit, acesta şi-a permis să lase în urmă o baladă instrumentală, nu o balanţă contabilă.

O vârâciune marca Mishu. La 10/05/2007 07:04, în Uncategorized
Mânz, viezure, brânză, blog: ,