Vara lui ’69
Dimineaţă de dimineaţă şi seară de seară, gardurile vii şi salcâmii târzii dădeau cu parfum pe trotuarele pe care aveam eu să trec: aflaseră şi ele, se pare, că eram îndrăgostit pentru prima dată. Anul şcolar îşi dădea duhul, obosit, făcându-mi mie loc şi timp pentru noua mea pasiune. Liceul mânca îngheţată de fructe în Parcul Romanescu şi unii ziceau că o să fie o vară de-aia cu explozii solare, când nu e bine să stai prea mult la soare. Dar nici măcar ei nu cred că-şi dădeau de-a binelea seama ce zile al dracului de încinse tocmai începeau.
Dimineaţa, ea inventa rochiţele, eu inventam urmele roz de pe umerii ei. După-amiaza, eu inventam trandafirii furaţi printre uluci, ea inventa o pereche de sâni inexplicabili. Seara obişnuiam să născocim, împreună, berea la halbă, cu tot cu efectele ei secundare sau adverse. Iar când puteam fenta babacii, şutind primele ore din noapte, ea inventa, hipertensivă, vestul, iar eu mă mulţumeam, docil, să aflu estul, într-un exerciţiu îmbârlugat de studiu al geografiei pielii şi sufletului.
Ăstea erau vremurile şi, din diverse motive, aşa – şi numai aşa – mergea treaba. Cum să-ţi dai seama că un lucru e pe sfârşite, când tu-l crezi de-abia la început? Şi de unde să fi ştiut eu că fluturii devin nemuritori de-abia atunci când îi ţintuieşti în insectar?
Ce-i drept, vara s-a tot întors de-atunci prin oraş, dar nu mi-a mai dat mare lucru de inventat. Berile s-au înmulţit, rochiţele, trandafirii şi sfârcurile – la fel. Dar gardurile vii şi salcâmii n-au mai binevoit să existe decât pentru alţii, mereu alţi şi alţi copii norocoşi. După câţiva ani, cu nostalgie reumatică de dulău priponit, am început şi eu să ascult melodia lui Bryan Adams şi să behăi, cu cd-playerul la maxim: those were the best days of my life… Şi, mai apoi, am aflat că nici în cazul lui Bryan Adams anul n-are nicio importanţă, atunci când în discuţie e chiar vara lui ’69.
Mânz, viezure, brânză, blog: amintiri, dragoste, fete