THE BLOG-BÂRLOG

Noi, urmaşii Romei, tindem să ne rupem de trecutul sămănătoresc şi să devenim brusc un popor de intelectuali.

Nu-mi spuneţi că librăresele moţăie în post, ori că la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene se citesc mai mult ziare. E ca mine: encefalul naţiunii dospeşte în ritm de cozonac. Şi, dacă nu mă credeţi, am şi dovada.

I-auziţi: deşi în Craiova erau 2000 de locuri disponibile, numai 11 absolvenţi de generală s-au dus de bună voie şi nesiliţi de nimeni la şcolile de arte şi meserii. Restul băncilor vor fi umplute de tinerei care, deşi ar fi năzuit să urmeze o carieră teoretică, din păcate n-au primit evanghelia de la calculatorul care – logic – calculează mediile la capacitate.

Aşadar, dintr-o promoţie întreagă, numai 11 cetăţeni visează să fie instalatori, bucătari, zugravi sau alte asemenea profesiuni.

Ceilalţi tineri iubesc cu precădere cartea. De bună seamă, la mijloc trebuie că e un amor platonic, de la mare distanţă, impecabil mascat de notele obţinute în primii opt ani de patimă şcolară.

Refuzaţi de munca de birou, aceşti copii o să devină meşteri cu de-a sila, iar mâinile lor, suferind de nostalgia pixului pierdut, vor ţine strâmb şpaclul, rindeaua sau cheia de treişpe.

De fapt, deja sunt mai multe cabinete de avocatură decât croitorii. Şi e încă de pe-acum mai uşor să găseşti neurochirurgi care îmbogăţesc firmele de pompe funebre, decât un electrician care să dea bine cu priza-n perete.

Peste câţiva ani, sunând după instalatorul care să desfunde chiuveta, vom primi vizita te miri cărui geniu irosit, care ne va spune că nu-i rost de reparaţie, iar dopul din ţeavă va dispărea de unul singur în maxim un secol, datorită activităţii microbiologice de la nivelul sifonului, dar şi a intensificării frecvenţei de vibraţie a planetei.

Instalatorul vero, pasionat şi priceput, meseriaş în adevăratul sens al cuvântului, e o specie pe cale de dispariţie. Cu toate robinetele din casă defecte, vom plânge la capul lui ca la groapa lui Lae Chiorul. Dar nu-i bai: la fiecare colţ de stradă vom găsi un psiholog profesionist care să ne scăpe de depresie.

Am un celular de 80 de grame, calculatorul la care scriu ştie să facă milioane de socoteli pe secundă, parabolica mi-aduce filme direct din burta satelitului, ţigara pe care o fumez are filtrul plin de găurele laser. Sunt, de bună seamă, un copil al înaltelor tehnologii. Totuşi, mă coc acum de cald ca un cârnat oltenesc aşezat pe grătar: nu e cinstit.

Aerul condiţionat, arma mea împotriva încălzirii globale, m-a pricopsit cu laringită, după ce că oricum nu mă răcorea mai mult decât peştera pe neanderthalian. Şi, în timp ce acel unu la sută inspiraţie mi se scurge pe ceafă, luat de şuvoiul celor 99 la sută transpiraţie, toate gadgeturile scornite în ultimele decenii mi se par dintr-o dată inutile ca foamea şi absurde ca preţul benzinei.

În plus, aud că ţara trece prin cea mai cruntă secetă a secolului şi că pământul s-a crăpat de ruşinea soarelui mai ceva ca în 1946.

E bine că, de-atunci, de după război, savanţii au inventat zborurile supersonice, au trimis câini în spaţiu şi oameni pe Lună, au inventat CD-ul şi Viagra, dar, vai!, ne-au lăsat să stăm în faţa secetei neputincioşi ca Mioriţa la capul baciului moldovean, noi nefiind deci cu niciun floc mai breji decât bunicii noştri.

Gheţarii se topesc, dar nu-i bai, căci avem elicoptere cu care să zburăm pe deasupra lor, monitorizându-le, vadră cu vadră, prelingerea în ocean.

E ciudat: omenirea fizicii nucleare nu s-a gândit să tehnologizeze dansul ploii şi, peste arbitrariul Sfântului Ilie, n-a putut inventa precipitaţiile la comandă.

Primesc însă şi veşti bune: pe la Buzău, tocmai se brevetează un soi de pătlăgele anti-secetă, care ne va da tomate de dimensiunea cireşelor pietroase. Probabil, e vorba de nişte roşii altoite cu tulpină de dromader, care nu vor avea nevoie de prea multă apă ca să crească mici şi frumoase.

Aştept ca şi staţiunile de cercetare de pe la noi să se adapteze uscăciunii vremurilor şi să inventeze prazul de deşert, gros cât creionul (eventual, la fel de gustos), pe care eu, cu mândrie oltenească, am să-l port ţanţoş în buzunarul de la piept, lângă celularul meu de 80 de grame.

Iar dacă, murind de cald, n-o să mai apuc era micro-prazului, măcar am consolarea că vecinii mă vor vedea la ştirile de la ora 5 pe televizoarele lor cu plasmă, HD-ready.

Cunosc şi eu câţiva motociclişti mai bătrâni. Unii-s cam bagabonţi, alţii cam ţicniţi, unii beau, alţii înjură. Câţiva, napoleonieni, le fac pe toate-odată şi le fac bine. Nu-s băieţi răi, dar dac-aş fi tată de fată nu l-aş vrea pe niciunul de ginere. Chiar şi aşa mitocani, râgâind la gâtul berii sau târâindu-şi dosurile îmbrăcate-n piele neagră pe canapelele din Velvet, tipii pe care-i ştiu eu pot trece drept lorzi pe lângă sumedenia de iobagi rutieri care şi-au tras, în ultima vreme, şaua motorului între picioare.

Când spun asta, am în cap o chestie pe care o tot revăd pe stradă şi care mi se pare mai greţoasă decât o lingură rece cu seu de oaie, ţinută dimineaţa sub limbă. E vorba de nişte macaci urbani, cu pretenţii de bărbaţi adevăraţi, care-şi închipuie că au mult sânge-n organul cavernos bălăngănitor atunci când zburdă cu motocicleta pe Calea Bucureşti, cu peste o sută la oră, purtând în spate câte-o gagicuţă amatoare de senzaţii tari.

Care e problema?, veţi spune. Problema, v-o zic io, e că râtanul cu motor poartă cască, iar proasta din spate, nu.

Cred că intuiesc precis rasa de om în discuţie. Băiatu’ şi-a luat motor, sătul de scuterul pe care stătea ca pe veceu, atunci când fufimea nu s-a mai lăsat impresionată de pârţâitoarea ambalată sub balcon. Ecce homo, praleo!: acum şi-a luat japoneză de şase sute, o sută’j de cai şi carenă-n trei culori, ca drapelul. S-a terminat şmecheria-n cartier.

Când trece vijelios prin faţă pe la Motor-X, îşi aranjează întâmplător mânuşile, ca să vadă martorii că poa’ să meargă fără mâini. Când fiara stă pe cric, explică vreunui pârlit de invidie că motoarele nu e ca maşinile, că călăritul e libertate curată şi adrenalină căcălău, mulţi cai, viteză mare, boaşe mamut etc.

Iar când apare vreo stupidă cu tendinţe depresiv-suicidale din pricina stringului prea strâmt, dornică să-şi zdropşească ţâţele de spinarea lui în timpul unei ture pe ştrase, bikerul nostru, în loc să-i dea fetii casca, preferă să şi-o tragă el pe ochi. C-ar fi păcat să-şi spargă capul taman acum, în full-sezon. Cât despre aia din spate – să moară! Cine-a pus-o să se suie cu toţi demenţii pe motocicletă?