THE BLOG-BÂRLOG

Şerbănică a împlinit 40 de ani şi deci, vorba lui Creangă, numai dracul mai poa’ să-l însoare. Ştie pe de rost zece mii de versuri, de la poeziile porcoase ale lui Topârceanu până la epitafurile mai acătării din Ungureni (la etatea lui, e normal să-l preocupe cimitirele). Inimile sclifosite şi pecuniare ale oltencelor nu se-nmoaie însă la vrăjeala lui rimată, aşa că, aşteptând să-şi facă dracul datoria, Şerbănică mă scoate la o băută. Iar eu, ca un profitor a cărui latură masculină e mahmură, iar cea feminină e blondă, mă milogesc de el să-mi arunce, în scârbă, un zgârci de idee pentru acest editorial.

Pentru dumnealui, pana mea de inspiraţie egal durere în cubitus, fiindcă omul şi-a tras gadget nou: o brichetă made-in-China, care, la aprindere, slobozeşte luminiţe roş-albastre, de juri că duhul girofarului s-a pogorât pe masa crâşmei. „E-he, să fi avut una de-asta pe vremea lui Ceaşcă, eram cel mai tare“, oftează străvechiul comesean. „O vindeam cu 200 de lei!“ Şi, de-aici, ţin-te prelegere despre sus-numita vreme a lui Ceaşcă, abordată pe partea economică direct:

Leafa medie era atunci 2.500, acum e o mie de roni. Atunci, îţi luai două camere la bloc cu 40 de salarii, acum îţi trebuie vreo 200. În schimb, pentru un videou munceai juma’ de an, nu juma’ de lună. Pâinea era şi ea mai costisitoare. Daciile la mâna a doua erau mai scumpe decât ălea noi, fiindcă nu trebuia să aştepţi după ele, dar nu mai scumpe decât un Logan din ziua de azi. Ergo, dacă s-ar construi maşina timpului, Şerbănică n-ar ezita să ia un bilet dus-întors pentru anii ’80. La plecare, şi-ar umple valiza cu creioane chinezeşti, blugi, brichete cu leduri şi videouri Hitachi, dar s-ar întoarce cu un apartament în centru. L-ar vinde cu trei miliarde, apoi ar aborda chestiunea domnişoarelor de pe poziţii de învingător.

„Da’ idee de editorial îmi dai sau nu?“, întreb. „Inventează şi tu ceva!“, zice. „Ce peştera muierii să mai inventez, Şerbănică, nu vezi c-au inventat chinezii tot, inclusiv bricheta-girofar?“ „Uite, dintr-un salariu mediu pe economie îţi poţi permite azi 250 de beri, exact ca pe vremea lui Ceaşcă. Ce-i tot dai zor cu ăl editorial?“

Şpilhozenii mei erau vişinii, ca un fel de salopetă, aveau bretele şi, între ele, un buzunăraş grăsuţ, cu imprimeu. Aveam patru ani, îmi iubeam şpilhozenii şi mă ceream mereu îmbrăcat într-înşii. Într-o bună zi, bunică-mea a nimicit întregul meu sistem de valori colorate, asasinându-mi şpilhozenii, cu cinismul unui Cernobâl de garderobă: „Ţi-au rămas mici!“

Cum adică, să rămână mici, cum să aibă nişte şpilhozeni vişinii atitudinea asta atât de ostilă faţă de mine? Atât de cătrănit am fost, încât, de urgenţă, mi-a fost achiziţionat un costumaş de vară, tot vişiniu, cu cusături albe. L-am iubit şi pe el vreun an sau doi, dar parcă n-am mai pus atâta suflet: învăţasem deja că, într-o altă bună zi, costumaşul mă va trăda şi el, rămânându-mi mic.

Şpilhozenii mi-i aduc aminte, dar ştiu, desigur, că şi înaintea lor fuseseră multe chestii care-mi rămăseseră mici. De fapt, aveam să învăţ mai târziu, mă născusem exact în ziua în care îmi rămăsese mică mama.

Şi, de-atunci încoace, ce-am fost mai mult decât o haltă în existenţa lucrurilor care mi-au rămas mici? Mai mult decât catastiful bionic în care s-au consemnat şi inventariat, ca pe răboj, sacii de ţoale, tenişi de Drăgăşani şi adidaşi Pionier, plus un pegas cu far şi dinam, biblioteca sărăcăcioasă din sufragerie, optâşpe maşinuţe chinezeşti, trei rânduri de bănci de şcoală şi un ferăstrău de traforaj etc etc etc. Mobra – care, cu ceva vreme înainte, îi rămăsese mică şi lu’ tata – mi-a rămas mică numai după ce, din pricina ei, rămăseseră mici distanţele, cum ar fi cea dintre casă şi liceu.

Nu mai ştiu câte fete mi-au rămas mici, ca şpilhozenii, până să apuc să mă satur de-adevăratelea de ele. Câtorva le-am rămas mic eu, şi nimic n-a mai putut repara situaţia, orişicât aş fi încercat eu să le explic că nu mărimea contează.

Nimic nu scapă nerămas mic: casa, oraşul, ţara au început să mă cam strângă. Eu însumi abia mă mai încap câteodată. Toamna asta, care bălteşte trotuare şi idei, e aici tocmai pentru că a rămas mică vara. Ar mai fi de rămas mică viaţa, şi precis n-o să mai treacă vreo veşnicie până atunci.