Mărimea nu contează. Oricum rămânem mici!
Şpilhozenii mei erau vişinii, ca un fel de salopetă, aveau bretele şi, între ele, un buzunăraş grăsuţ, cu imprimeu. Aveam patru ani, îmi iubeam şpilhozenii şi mă ceream mereu îmbrăcat într-înşii. Într-o bună zi, bunică-mea a nimicit întregul meu sistem de valori colorate, asasinându-mi şpilhozenii, cu cinismul unui Cernobâl de garderobă: „Ţi-au rămas mici!“
Cum adică, să rămână mici, cum să aibă nişte şpilhozeni vişinii atitudinea asta atât de ostilă faţă de mine? Atât de cătrănit am fost, încât, de urgenţă, mi-a fost achiziţionat un costumaş de vară, tot vişiniu, cu cusături albe. L-am iubit şi pe el vreun an sau doi, dar parcă n-am mai pus atâta suflet: învăţasem deja că, într-o altă bună zi, costumaşul mă va trăda şi el, rămânându-mi mic.
Şpilhozenii mi-i aduc aminte, dar ştiu, desigur, că şi înaintea lor fuseseră multe chestii care-mi rămăseseră mici. De fapt, aveam să învăţ mai târziu, mă născusem exact în ziua în care îmi rămăsese mică mama.
Şi, de-atunci încoace, ce-am fost mai mult decât o haltă în existenţa lucrurilor care mi-au rămas mici? Mai mult decât catastiful bionic în care s-au consemnat şi inventariat, ca pe răboj, sacii de ţoale, tenişi de Drăgăşani şi adidaşi Pionier, plus un pegas cu far şi dinam, biblioteca sărăcăcioasă din sufragerie, optâşpe maşinuţe chinezeşti, trei rânduri de bănci de şcoală şi un ferăstrău de traforaj etc etc etc. Mobra – care, cu ceva vreme înainte, îi rămăsese mică şi lu’ tata – mi-a rămas mică numai după ce, din pricina ei, rămăseseră mici distanţele, cum ar fi cea dintre casă şi liceu.
Nu mai ştiu câte fete mi-au rămas mici, ca şpilhozenii, până să apuc să mă satur de-adevăratelea de ele. Câtorva le-am rămas mic eu, şi nimic n-a mai putut repara situaţia, orişicât aş fi încercat eu să le explic că nu mărimea contează.
Nimic nu scapă nerămas mic: casa, oraşul, ţara au început să mă cam strângă. Eu însumi abia mă mai încap câteodată. Toamna asta, care bălteşte trotuare şi idei, e aici tocmai pentru că a rămas mică vara. Ar mai fi de rămas mică viaţa, şi precis n-o să mai treacă vreo veşnicie până atunci.
Mânz, viezure, brânză, blog: amintiri, copilărie, vise
I owe you a beer.Cel mai bun monolog pe care l-am tinut in fata oglinzii.
pustiul pe care nu-l cunosti.
Vezi că nu e bine să rămâi dator:))