Teoria snobbingului reinterpretată

Ştiu ce vreau să fiu când o să mă fac mare: vreau să fiu snob. Să fiu mare şi snob. Aveţi senzaţia că asta-i o treabă banală, la care s-ar putea înhăma oricine? Vă înşelaţi. Eu n-am de gând să fiu un snob oarecare. Intenţionez să devin chintesenţa snobismului, să revoluţionez snobbingul, să fiu un guru al snobilor din lumea largă.

Ideea mi-a venit mai demult, când am auzit ce apă plată pentru snobi au inventat japonezii. Nu vă gândiţi la apă din gheţar, cum se găseşte şi prin Craiova, la vreo 90 de euro litrul. Nu, asta e o apă deosebită, filtrată nu-ştiu-cum, pură ca-n teoria lui Mendeleev. 10.000 de parai nici nu e mult pentru o sticlă cu aşa raritate. Dar, vedeţi voi, snobul din ziua de azi ar fi în stare să bea apa respectivă şi-apoi, pe revers de proces biologic, să constate satisfăcut că a lăsat pe capacul closetului trei stropi în valoare de 300 de dolari. Ceea ce nu e deloc interesant. Eu, snobul viitorului, o să cumpăr apa asta super-plată numai ca s-o torn în vaza cu albăstrele.

Mă-nţelegeţi, snobismul înseamnă să dai nişte bani doar să ştie ceilalţi că i-ai avut. Or, această tehnică e departe de-a fi atins perfecţiunea. De exemplu, un snob de mâna a doua pune cristale Swarovski pe chiloţeii de botez ai lu’ fie-sa. Un snob impecabil ar comanda, pentru copilul său, scutece de unică folosinţă tapate cu diamante pe cingătoare. Un snob simplu zboară la bussiness class. Snobul complex ar cumpăra toate biletele de la bussiness class, dar ar sta la economy, ca să fie limpede pentru oricine că snobismul nu e o chestiune legată de propriul confort. Snobul insipid îşi comandă haute-couture la Karl Lagerfeld. Snobul şmecher s-ar duce la Lagerfeld şi l-ar pune să-şi coase sigla pe un costum Armani. Un snob simplu îşi ia cel mai scump bilet la concertul Rolling Stones. Ei bine eu, devenind primul snob perfect din Univers, o să cumpăr absolut toate biletele puse în vânzare şi n-o să mă duc deloc la concert, doar pentru plăcerea de a vedea mecla lui Mick Jagger cântând pentru gazonul unui stadion perfect gol.

Ajuns la bătrâneţe, snobul ordinar îşi face un super-cavou, cu tron aurit şi tot dichisul. Snobul de geniu îşi face, în oraşe diferite, două super-cavouri, cu tronuri aurite şi tot dichisul. Unul dintre ele va rămâne veşnic gol, numai aşa, ca să creadă fraierii că snobii adevăraţi n-o mierlesc niciodată.

O vârâciune marca Mishu. La 29/12/2007 08:49, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Nu-ţi face griji, o să mori de fericire!

Îmi zisese cineva că Bobby McFerrin, lăutarul ăla creţ pe care-l mai auzim din când în când, la radio, cântând-o p-aia cu „don’t worry, be happy“, s-ar fi sinucis la scurtă vreme după ce a lansat la apa billboardului celebrul şlagăr. Ei, ăsta da subiect bun pentru 24 Fun, mi-am zis: să dai peste unul care îşi atârnă beregata în laţ, cu tot cu coardele vocale care au emanat cel mai optimist cântecel din istoria culturii şi civilizaţiei pop!

De trei ori mai fascinant decât Freddie Mercury, înregistrând „The Show Must Go On“, la un an înainte să scape definitiv de toate bolile. De trei ori mai îngrijorător decât Emil Cioran, scriind fără ostoială despre disperare şi sinucidere, pe parcursul unei vieţi de 84 de ani, încheiate din cele mai naturale cauze. Aproape la fel de plin de morală ca istoria praghezului Jaroslav Hašek, dictând până în ultima sa zi, cu suflul tebecist al unui sfert de plămân, peripeţiile şugubeţe ale soldatului Švejk. Ce mai tura-vura, gândeam, mitul clovnului trist renaşte la cele mai înalte cote de actualitate, o dată cu numitul McFerrin şi letala sa lipsă de griji.

Informaţia că Bobby ăsta s-a sinucis după ce a scos cântecelul său vesel însemna pentru mine nu doar un subiect pentru 24 Fun, dar şi un subiect de temeinică meditaţie: tocmai îmi propusesem să nu mă îngrijoreze nici faptul că sunt pe cale să-mi pierd locul de muncă, nici că ratele la maşină sunt achitate la nivelul trecutului sezon estival, nici măcar că iminenţa sărbătorilor e un creştinesc motiv de panică în portofel. Or, mergând pe teoria McFerrin despre viaţă, dacă există o luminiţă la capătul tunelului, atunci ea parvine de la lumânarea înfiptă câş în propria noastră colivă. Nasoală situaţie, am concluzionat. Dacă ţineţi morţiş, fiţi voi optimişti de-acum înainte; eu unul deja aud cum îmi bate morcovul la uşa din dos.

P.S.: Înainte să trimit textul, am verificat pe Google care e de fapt povestea lui Bobby McFerrin. Am două veşti. Cea proastă e că am rămas fără subiect pentru editorial. Vestea bună e că sinuciderea cu pricina n-a fost decât un pricăjit de zvon, iar dumnealui trăieşte şi acum şi e bine mersi, ceea ce ne urez şi nouă.

O vârâciune marca Mishu. La 10/12/2007 08:51, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , ,

Nu zău, Luna Cadourilor?

Mi s-a sugerat să scriu ceva de sezon, ceva cu Luna Cadourilor. Dar nu pot să te las să te minţi singur, prietene. Luna Cadourilor nu există.

Mă uit la tine cum abordezi luna decembrie ca pe o vizită la dentist. Ochii tăi trişti, de ciobănesc mioritic, văd Zidul Berlinului în vitrinele pline. Eşti entuziast ca o pompă funebră fără jelitoare. Pe chipul tău împăcat cu destinul citesc că ai o gagică/soţie/ibovnică pe care-o doare-n furou că la tine la job nu se dă, nici anul ăsta, al treişpelea salariu. Gândul că trebuie să-i pui domnişoarei/doamnei/curvei ceva sub brad te lasă fără alte gânduri. Îţi vine, ştiu, să-ţi uiţi şi pinul de la card. Prietene, nu blestema sărmana lună decembrie. Fii conştient că pentru jumătatea ta de sex frumos/util/plăcut, întreg anul e al cadourilor.

Să-ţi explic pe-ndelete: în ianuarie e sezon de reduceri, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că tu o să scapi mai ieftin. În perspectiva lunii februarie, îţi urez deja un călduros „Happy Valentine“, tu scoate banul şi arată-ţi dragostea. Martie, 1 şi 8, ştii deja care-i mersul trebii: musai să agăţi un şnur roş-alb de broşa de aur. Pe urmă vine aprilie, ouă încondeiate, un iepuraş, o pereche nouă de pantofi cu toc. În mai, se prea poate să împliniţi un număr de ani de când v-aţi făcut lipeala, şi-atunci se simte nevoia unui dar mic şi scump, altfel o să ştie toată circumscripţia electorală că n-o mai iubeşti. În iunie, sari la cap cu un ursuleţ de pluş, aşa, ca pentru copila de dincolo de femeie, fără de care n-ar mai fi dumneaei atât de jucăuşă la ore mici.

În iulie, plecaţi în concediu, iar la Mamaia nu mai trebuie cadouri ca să reuşeşti să rămâi falit. Dacă iubirea ta e vreuna din cele 1,3 milioane de românce pe nume Maria, îţi prezic că august şi septembrie te vor pocăi la buzunar cât două sfinte laolaltă. Mai rămân octombrie şi noiembrie, dar nu-mi fac griji în privinţa asta: fata musai să aibă şi o zi aniversară, cândva. Altfel, ar fi ca şi cum ea nu s-ar fi născut niciodată, tu n-ai fi putut s-o întâlneşti şi ai privi acum reclamele colorate ale Lunii Cadourilor la fel de trist cum o faci, doar că te-ai gândi la o haină de blană pe gusturile alteia.

O vârâciune marca Mishu. La 01/12/2007 08:48, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,