Viaţa la semafor

Semafoarele nu sunt ceea ce par a fi. Ele sunt nişte obiecte stranii, cu puteri totemice. Şi, odată montate, semafoarele transformă cea mai paşnică intersecţie într-un loc în care lucruri normale nu prea se mai întâmplă des.

Cele trei culori înfipte-n stâlp anulează legile fizicii: timpul se contractă, mai ales dacă eşti şoferul primei maşini oprite la linie: nici n-apuci bine să vezi că s-a făcut verde şi, deja, doi – trei şoferi din spatele tău te claxonează cu prietenie, în semn de: „Hai, mă, lămâie, mişcă-ţi hoitul!“

Matematica nu mai e nici ea ce-a fost: doar la semafor, pe drumul cu n benzi încap, una lângă alta, n+1 maşini. Pe lângă ele, zgâriindu-şi oglinda, frecând bordura cu janta, dând larg din mâini şi mărunt din buze, un şofer grăbit reuşeşte imposibilul şi face dreapta cu 30 de secunde mai devreme. Viaţa e scurtă, se ştie, şi e păcat să pierzi timpul.

La semafor, te întorci la valorile esenţiale ale umanităţii. Cum ar fi bucuria reîntâlnirii unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de două, ori poate chiar trei zile. Instinctual, te opreşti în dreptul lui, dai geamul jos şi-l ţii de taină măcar câteva minute, recapitulând evenimentele majore ale weekendului trecut. Nu trebuie să-ţi pese dacă alţi şoferi nu mai au pe unde trece, drept pentru care dau bliţuri şi claxoane: nimeni n-are dreptul să se bage între tine şi tovarăşul tău. Ai putea să-l suni pe mobil, e drept, dar ţie, ca şmecher adevărat, nu-ţi place să arunci 20 de cenţi de pomană. La semafor, telefonia mobilă dă faliment.

Tot aici, vânzătorii de ziare îţi bat în parbriz de fiecare dată când n-ai chef să citeşti presa. Ei bine, atunci când chiar vrei să cumperi un ziar, vânzătorul e taman la mama dracu’. Nimeni şi nimic nu-l va face să ajungă la tine înainte să se facă verde.

Chiar şi cerşetorii sunt mai ciudaţi decât oriunde altundeva. De exemplu, e unul în Brazdă, la semaforul de la Rond. Îi lipseşte un picior şi are legată de gât o pancartă pe care scrie: „Mi-e foame!“. Îi dau bani aproape de fiecare dată când trec pe lângă el. Şi ştiţi ce mă sensibilizează? În sinea mea, mi-e frică să nu-şi mănânce şi piciorul celălalt. E vina semaforului.

O vârâciune marca Mishu. La 25/01/2008 09:56, în Chestii care se-ntâmplă, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Mmm… ce oraş frumos!

…fabrici şi uzine, la mine-n cartier… zice cântecul, dar acum nu fac mişto. Am descoperit că-mi place Craiova tot mai mult şi i-am stresat pe toţi oltenii emigraţi la Bucureşti şi reveniţi în Bănie ca să-şi ciocnească ouăle de Crăciun şi Anul Nou.

Fac parte din generaţia surprinsă de globalizare cu naţionalismul în vine şi n-am chef nici să-mi sorb zeama de varză post-aderare din putina cu patriotism local. Dar să ştiţi că m-am săturat să primesc lecţii de civilizaţie de la nişte cetăţeni care-şi petrec un sfert de zi înjurând aproapele blocat în trafic, dar măguliţi în capitalismul lor fiindcă ambuteiajul la ei are trei benzi pe sens, şi nu una sau două – ca în provincie.

Mai rău mă apucă bâţul când văd la tv cum nişte stră-iobagi, bucuroşi c-au ajuns să-şi fiarbă cartofii în case clădite pe gustul lui Franz Josef, se apucă să prezinte Clujul ca model de urmat. Când îi vezi vorbind rar, ca şi cum ar gândi în timpul ăsta, mai că-ţi vine să-i iei în serios. E suficient însă, credeţi-mă, să baţi o dată drumurile Ardealului, ca să te convingi că nici suburbiile Băileştiului n-au gropi mai dense decât şoselele lor cu vedere directă la Schengen.

„Bine, bă“, mi-o taie interlocutorii, „dar în Craiova se împuşcă lumea în amiaza mare!“ O mare tâmpenie, le zic: ciocăneli de gen au loc peste tot, numai că, spre diferenţă de alte frumoase municipii, scandalurile craiovenilor devin publice, din cauza câtorva ziarişti cărora nu li se aburesc ochelarii când în zumul camerei apare vreo ceafă lată. Spălatul rufelor în public e, se zice, semn de democraţie.

Şi parcă nu mai am încredere nici în Europa, continentul ăsta boşorogit, unde şmecherii prizează coca la domiciliu, dar nu-şi permit să fumeze tutun în crâşmă. Hm, s-o da ora exactă la ei acolo, dar mie deja nu mi-ar părea rău să-mi stea niţel ceasul biologic.

Oricât ar zâmbi prin reclame vacile elveţienilor, am convingerea că tot văcuţele oltenilor, iernând în sufrageria vilei, sunt mai fericite. M-am învăţat în aşa hal cu Isarlâcul local încât presimt că, dacă vreodată flatulează şi pe-aici mireasa, o să cer azil politic la Sarajevo.

O vârâciune marca Mishu. La 07/01/2008 09:55, în Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,