THE BLOG-BÂRLOG

Nesupunere civică, aşa crede domnul prim-ministru că se numeşte atitudinea românilor care cârcotesc cu privire la taxa de primă înmatriculare. Glorioasă tâmpenie – aşa cred eu că se numeşte scurtcircuitul cerebral al autorilor de-acum celebrei partituri „cu cât mai veche maşina, cu atât mai mică taxa.“

O maşină de zece ani şi cu o durată medie de viaţă de treişpe – zice domnul Vosganian simulând inteligenţa – mai are cam puţin de trăit, adică mai are puţin de poluat. Merită, deci, o taxă de primă înmatriculare mai micuţă. O maşină nouă va face, hă-hă!, cam multă umbră asfaltului, adică va polua mult, adică trebuie taxată fără milă. Ergo – zic eu, aliniindu-mă la logica finanţistului-şef – o maşină de douăzeci de ani vechime nu mai poluează din anul 2000, de când i s-a dus durata medie de viaţă. Pentru că înmatriculează un asemenea auto-zombie, rumânul ar trebui eventual să primească de la stat câteva sute de euro.

Dacă aranjamentele integrării îi hărăziseră României soarta de ţară-cimitir-de-maşini-nemţeşti (ceea ce n-ar fi de vreo mirare), onor guvernanţii puteau cel puţin găsi un fel mai cinstit de-a promova marfa de autohaus. Dar să fiu mai întâi luat de prost şi apoi acuzat de nesupunere civică – ăsta mi se pare un lucru de neiertat la proximele alegeri.

Mai enervant e că, mulţumită principiilor zootehnice care ghidează acţiunile guvernului în raport cu ţara, vom ajunge o groapă de gunoi rutier nu doar pentru Vest, ci şi pentru vecinii bulgari. Stăpânii castraveciorilor îşi pot şi ei arunca ciurucurile peste gard, la noi în ogradă, şi nu mă miră deloc că au apărut deja firme specializate, care le vând românilor amatori de chilipiruri maşini înmatriculate la Vidin sau la Sofia.

Şi, în fine, ce mă scoate cel mai tare din sărite: după atâţia ani în care statul a luat banii de la gura copiilor ca să finanţeze programul „Rabla“, banda lăsată liberă de daciile model ’87 va fi repede ocupată de renaulturi fabricaţie ’91. Şi chiar dacă, peste câteva luni, executivul îşi va pune cenuşă în cap, va fi prea târziu: cu câteva sute de mii de gioarse proaspăt înmatriculate, România va fi devenit deja câştigătoarea incontestabilă a programului „Rabla Europei“.

Într-una din zilele alea cu vânt turbat, am ţinut prea mult timp ferestrele Windowsului deschise şi m-a tras curentul anticonsumerist. Încercasem să rezist acestei afecţiuni atât de la modă, dar n-am fost în stare. Sinapsele mele, sărmanele, se inflamară cu tristeţe din pricina ultimei găselniţe a advertisingului universal: „fabrica de fericire“.

Copywriterilor, bag de seamă, nu le mai e de-ajuns că-mi bagă în ochi figuraţie 90-60-90 până ajung să-mi dispreţuiesc consoarta. Nu-i mai satisface că, după ce înghit un calup de publicitate, încep să mă uit urât la propria-mi casă, la propria-mi maşină, la propria-mi meclă. Nu le-ajunge că m-au învăţat în ce să mă-mbrac, ce să beau, ce să mănânc. Şi, după ce mi-au vândut iluzii de progres, bunăstare şi pofte împlinite, vor să mă convingă că de Produsul lor depinde însăşi fericirea mea.

Ştiu ce cred oamenii de ştiinţă: că undeva în căpăţâna mea se plictisesc nişte borcănaşe cu serotonină, dopamină, adrenalină etc. Trebuie decât să le-agit şi creierul va spârcâi fericire, mânjindu-mi viaţa în roz. Fericirea, zic ei, e o chestiune neurochimică şi depinde de ce mănânci, de ce bei, de ce faci şi de durata unei zile-lumină. Iar eu, ca un imbecil, mă ambiţionam să cred că fericiţi sunt doar copiii, îndrăgostiţii şi nebunii! Nu, domnule client, ştiinţa a dat alt verdict: fericiţi sunt mâncătorii de ciocolată, f*tăcioşii şi trăgătorii pe nas. Însă, chiar şi acceptând toate biozgoandele acestea, băutorii de cola nu se încadrează by default decât în subspecia celor fericiţi pe considerente de sărăcie cu duhul.

În 1922, la un an după ce inventase cuvântul robot, vizionarul ceh Karel Čapek publica romanul Fabrica de absolut, descriind cum locuitorii unui orăşel cad brusc şi la grămadă în extaz mistic, din cauza gazelor emanate în urma defectării unei făbricuţe din suburbii. În acelaşi an, se spune, Coca-Cola încă mai conţinea 250 mg de cocaină pe litru. Dacă reclama asta cu fabrica de fericire ar fi apărut în 1922, aş fi avut deci două motive s-o aprob: expresia ar fi fost oarecum la modă şi întrucâtva concordantă cu realitatea. Pe când acum, să mă iertaţi, dar nu prea-nţeleg: ce mai fabrică de fericire e aia în care nişte animăluţe simpatice prepară beatitudine din sifon, zahăr şi colorant caramel? Pe mine, fericirea asta la PET mă face, cel mult, să râgâi.