Fabrica de fericire, secţia detergenţi pentru creier
Într-una din zilele alea cu vânt turbat, am ţinut prea mult timp ferestrele Windowsului deschise şi m-a tras curentul anticonsumerist. Încercasem să rezist acestei afecţiuni atât de la modă, dar n-am fost în stare. Sinapsele mele, sărmanele, se inflamară cu tristeţe din pricina ultimei găselniţe a advertisingului universal: „fabrica de fericire“.
Copywriterilor, bag de seamă, nu le mai e de-ajuns că-mi bagă în ochi figuraţie 90-60-90 până ajung să-mi dispreţuiesc consoarta. Nu-i mai satisface că, după ce înghit un calup de publicitate, încep să mă uit urât la propria-mi casă, la propria-mi maşină, la propria-mi meclă. Nu le-ajunge că m-au învăţat în ce să mă-mbrac, ce să beau, ce să mănânc. Şi, după ce mi-au vândut iluzii de progres, bunăstare şi pofte împlinite, vor să mă convingă că de Produsul lor depinde însăşi fericirea mea.
Ştiu ce cred oamenii de ştiinţă: că undeva în căpăţâna mea se plictisesc nişte borcănaşe cu serotonină, dopamină, adrenalină etc. Trebuie decât să le-agit şi creierul va spârcâi fericire, mânjindu-mi viaţa în roz. Fericirea, zic ei, e o chestiune neurochimică şi depinde de ce mănânci, de ce bei, de ce faci şi de durata unei zile-lumină. Iar eu, ca un imbecil, mă ambiţionam să cred că fericiţi sunt doar copiii, îndrăgostiţii şi nebunii! Nu, domnule client, ştiinţa a dat alt verdict: fericiţi sunt mâncătorii de ciocolată, f*tăcioşii şi trăgătorii pe nas. Însă, chiar şi acceptând toate biozgoandele acestea, băutorii de cola nu se încadrează by default decât în subspecia celor fericiţi pe considerente de sărăcie cu duhul.
În 1922, la un an după ce inventase cuvântul robot, vizionarul ceh Karel Čapek publica romanul Fabrica de absolut, descriind cum locuitorii unui orăşel cad brusc şi la grămadă în extaz mistic, din cauza gazelor emanate în urma defectării unei făbricuţe din suburbii. În acelaşi an, se spune, Coca-Cola încă mai conţinea 250 mg de cocaină pe litru. Dacă reclama asta cu fabrica de fericire ar fi apărut în 1922, aş fi avut deci două motive s-o aprob: expresia ar fi fost oarecum la modă şi întrucâtva concordantă cu realitatea. Pe când acum, să mă iertaţi, dar nu prea-nţeleg: ce mai fabrică de fericire e aia în care nişte animăluţe simpatice prepară beatitudine din sifon, zahăr şi colorant caramel? Pe mine, fericirea asta la PET mă face, cel mult, să râgâi.
Mânz, viezure, brânză, blog: advertising, fericire, reclame