Scrisoare de dragoste atomică

Iubita mea de pe vremea când nopţile erau albe, pisicile erau negre, iar eu n-aveam aşa o burtă de neam prost,

Îţi scriu fiindcă tocmai aflai o zgoandă de-astea ştiinţifică, ştii tu, genul ăla de chestie care-ţi accidentează mintea, te loveşte în moalele capului ca un toc de uşă joasă abordat cu neatenţie, îţi face gândurile să fuleze pe ax ca roata pegasului proptit în plop, te face să regreţi că nu te-a făcut mă-ta mai deştept, ca să le ştii şi să le pricepi pe toate. Fii atentă aici, ca să vezi şi tu că, măcar de data asta, nu braconez fluturi cu plasa monofilament: oamenii de ştiinţă au constatat că 98 la sută din atomii corpului uman se schimbă o dată la fiecare an.

Ei, acum zi tu, îţi dai seama ce-ar fi fost dac-am fi etichetat fiecare nucleu din noi, pe vremea când încă ne mai strângeam în braţe? Cât la sută din mogâldeaţa aia care obişnuia să şifoneze cearşafurile prietenilor s-ar fi regăsit acum în aer, apă, sol? 50 la sută? 90 la sută? Poate-am fi găsit o moleculă de apă într-o petală de zambilă, un atom de carbon printr-un cartof prăjit, o coajă de calciu pe şotronul desenat în faţa blocului. Cât despre sarea din lacrimile tale de-atunci, presimt că o să ajungă în ciorba căpitanului Picard. Fiindcă, după cum probabil îţi aminteşti, ultima oară când te-ai şters la ochi ai folosit un şerveţel greu biodegradabil.

Zău, chiar în clipa-n care-ţi scriu, simt cum sar electronii de pe mine ca purecii de pe puiul de tomberonez. Iar tu fă bine şi priveşte-ţi mâna cu care ţii deschisă revista, când citeşti: din punctul de vedere al fizicii moleculare, e doar doi la sută din mâna cu care-mi mângâiai, cu ceva ani în urmă, părul. Află însă că băncuţa aia pe care stăteam în parc a rămas aceeaşi, până-n ziua de azi, ca să ne facă-n ciudă.

Simţeam nevoia să-ţi scriu asta. Voiam să ştii că, dacă ţi se pare că m-am schimbat în ultima vreme, e numai din vina ştiinţelor exacte. Soarta, destinul, tabelul lui Mendeleev – spune-i cum vei dori. Două procente din mine te pupă pe frunte. Pa.

O vârâciune marca Mishu. La 23/03/2008 10:07, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Cel mai frumos titlu nu e ăsta

Cărţile şi femeile au multe în comun. Mie aşa mi se pare. Ori fiindcă bărbaţii le-au scris cu mintea-n corsetzl muzei, ori fiindcă suntem în luna lui 8 Martie şi totul se leagă de femei, nu ştiu. Dar asemănarea e vizibilă încă din clipa în care masculul tratează statistica problemei: vorbind despre numărul femeilor avute ori despre cel al cărţilor citite, el va vehicula cifre de două – trei ori mai mari decât cele reale. Predispoziţia spre hiperbolă datează din fragedă pubertate: cel care zicea c-a citit Fraţii Jderi, deşi studiase doar comentariul, e cel care, ten years later, se va lăuda c-a sforăit în perna domnişoarei pupate-n grabă prin vreun ungher de crâşmă afterhours. Alţi zece ani după, el va decreta c-a citit tot ce merita citit, iar după încă un deceniu va adormi cu cinci – şase cărţi pe noptieră, prea obosit să mai răsfoiască vreuna.

Similitudinile-s multe, iar nuanţele variază de la de la fuste şi coperţi pân’ la coapse şi note de subsol, însă n-am eu spaţiul ori căderea să mă-nham la aşa amplu studiu comparativ. De fapt, voiam să scriu despre altceva, despre o carte pe care aş vrea de mult s-o citesc, dar n-am curaj: titlul îi e atât de frumos, încât mi-e groază că, dac-aş deschide-o, aş fi inevitabil dezamăgit.

Mă uit la ea de mult, văd cotorul suplu, atrăgător şi puţin demodat, ca jumatea lui septembrie, iar ea mă ignoră frustrant, cu răceala titlului bolnav de geniu. „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe?“, întreabă ea, iar eu fac pasul înapoi: păi cât sunt de frumos, cât de nebun, şi, până la urmă, cât e oraşul ăsta de mare, ca să-mi permit luxul? Intuiesc eu că fănuşul creator a vrut s-o facă mai cu lipici botezând-o astfel, dar, vai!, mai sunt unii suciţi din vrej, ca mine, care n-au putut privi nici filmul ăla, „Cu ochii larg închişi“, convinşi în sinea lor că niciun cadru nu s-ar putea ridica la nivelul titlului ăsta frumos ca viaţa veşnică. Mă uit la ea, aproape în fiecare săptămână, şi-mi închipui cum aş termina-o dintr-o suflare, mângâindu-i filele înainte de a stinge veioza. Şi-aşa şi rămân, cu imaginaţia erectă, incapabil să mişc vreun deget în sensul ăsta.

E OK, îmi spun, bătând în retragere. S-o găsi vreunul mai frumos ca mine, mai nebun şi dintr-un oraş mai mare, care s-o citească şi pe ea.

O vârâciune marca Mishu. La 08/03/2008 10:06, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,