THE BLOG-BÂRLOG

Ştiu, e sezonul cu iepuraşul şi ar trebui să scriu ceva în sensul ăsta. Dar, după ce am văzut la televizor că există o sumedenie de distinse ştiriste duse la biserică doar în interes de serviciu, gata să transmită în direct naşterea Domnului în noaptea de Înviere, parcă mi-e anapoda să plictisesc cititorul cu detalii despre mântuire, viaţă veşnică, ouă roşii şi drob.

Aş putea să scriu retrospectiv despre cât de greu e să ţii post, chiar şi acum, în epoca pateului vegetal şi a laptelui de soia. Serios: cum îţi dă prin cap să te apuci, cum îţi sari amicii în cap: ce-ai, mă, te-apasă păcatele?, ai întrat în anul morţii?, lasă, mă, postul pentru bătrâneţe! Dar ei nu ştiu, sărmanii, povestea părintelui Cleopa, despre concursul dracilor. Cică, atunci când tartorul iadului a vrut să afle care-i e supusul cel mai meşter în a ispiti lumea, câştigător n-a fost nici împieliţatul care îi învăţa pe oameni că nu există Dumnezeu ori diavol, nici cel care îi convingea pe muritori că, printre fapte bune, nu strică un păcat mic, din când în când. Nu: premiul dracilor l-a luat cel care îl învăţa pe om să amâne ziua când îi va veni mintea la cap.

Dar şi dacă te-apuci să posteşti, tot nu scapi de cârcotă. Păi că ce post e ăla dacă nu-l ţii cum trebuie, că de ce mai fumezi, de ce mai bei – şi tot aşa o ţin amicii. Dar ei nu ştiu nici ce-a păţit, în cartea lui Damian Stănoiu, călugărul Anichit păcătosul, care a vrut să ţină un post grozav de aspru şi să devină sfânt chiar şi înaintea starostelui. Ei bine, Anichit s-a slăbit atât de tare încât, când i-a intrat o cuconiţă pofticioasă în chilie, n-a mai ştiut cum să spună „nu“.

Pe urmă, apare Adi, veşnic nelămurit. A citit el într-o carte că „Iisus avea dragoste şi pentru diavol“. Ultimele trei cuvinte abia le-a putut descifra, cineva le acoperise cu carioca. Adi zice că e ăsta e un semn, dar nu se poate hotărî de la cine vine: de la Iisus sau de la diavol? Şi, în afară de asta, mai are o întrebare de bun simţ: vegetarienii cum ar fi trebuit să ţină postul, mâncând numai carne?

Mai simplu ar fi fost să scriu despre iepuraş. Dar cunoştinţele mele despre neamul şoşoilor, fie ei şi pascali, sunt destul de vagi. Tot ce ştiu pe tema asta e cum sună propoziţia „Iepuraşul uşa rupe!“, citită de la coadă la cap.

Mi-a vorbit cineva, într-o seară, de noua psihoză internautică mondială: Second Life. Pân-atunci n-auzisem de jocul ăsta, dar m-am documentat: e vorba de o lume virtuală, care are acum vreo 13 milioane de locuitori şi un trend demografic care-o s-o facă mai populată decât Germania până la anul. Regulile sunt simple: intri pe site, îţi creezi un cont, o nouă identitate, devii rezident, plăteşti o taxă, cumperi pământ, îţi faci o casă, îţi începi existenţa paralelă: acolo munceşti, acolo creezi, acolo te distrezi, acolo iubeşti (cu sexul, sincer, n-am prea înţeles cum e), acolo faci bani.

Mi s-ar fi părut o joacă până am aflat că:
Banii virtuali sunt convertibili în banii reali. În Second Life există magazine virtuale ale firmelor reale care vând produse virtuale oamenilor virtuali. Există bănci virtuale, cazinouri virtuale, muzee virtuale. Lituania şi alte câteva state şi-au deschis deja ambasade virtuale în Second Life. Chiar şi ziarul Gândul are o redacţie virtuală în SL. Trupele nou apărute susţin concerte şi turnee de promovare în SL. Vedetele din SL şi-au schimbat dolarii Linden (aşa le zice) în USD şi au devenit milionari de-adevăratelea. UE a impus deja TVA la comerţul cu obiectele virtuale din Second Life (pe bune!). Etc etc. Oricum, am înţeles repede că ăsta o să fie viitorul omenirii: viaţa virtuală. Asta o să fie noua televiziune, ăsta o să fie noul internet, ăsta o să fie noul opium al maselor.

Cu (numai) 80 de ani în urmă, Hesse se plângea, prin gura lupului de stepă Harry Haller, că radioul, cea mai agresivă invenţie a omului până la ora aia, dezumanizează. Ho-ho! Păi, pe lângă Second Life, să asculţi o emisiune de noapte la tranzistor îmi pare la fel de dulce-desuet ca un foc de lemne în şemineu! Eu n-am priceput că radioul mă rupe de lume. Copiii mei, probabil, n-o să mai înţeleagă că există o primă viaţă înaintea celei de-a doua.

Cine mi-a zis de jocul ăsta mi-a dat subiectul cu tot cu adnotări. E ca-n Sorescu, mi-a zis, când se roagă Iona de mă-sa: „Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Dar poate a doua oară…“ Ocazie cu care îmi dau seama că, orişicât aş mai cârcoti unoeri, în sinea mă simt un norocos. Spre diferenţă de Iona, de exemplu, n-am simţit nevoia să renasc, instant şi online, în lumea rezidenţilor Second Life.