THE BLOG-BÂRLOG

În general, sunt de-acord că televizorul, fie el cu tub, lcd sau plasmă, tâmpeşte copiii lumii. Dar, când m-au pus, de la master, să fac un referat pe tema asta, instinctul de Gică Contra mi-a zis că-i musai să întorc busola pe dos. Pe moment, nu mi-a venit decât juma’ de idee, dar dup-aia, luxându-mi o ţâră mintea, mi-am dat seama că şcoala românească obligatorie şi gratuită e capabilă să damblagească tineretul aproape la fel de mult.

OK, zic, desenele animate de azi, cu mangaroboţei violenţi şi veveriţe sinucigaşe, nu e bune. Dar şi acum cinşpe ani, să n-aveţi dubiu, pubertatea nu-i găsea pe şcoleri prea echilbraţi pe cap. Şi-atunci pe noi, puştii din vremea aia, cine ne prostea? Că doar nu pisicile aristocrate şi cu Sandi Bel!

Lăsaţi-mă să subliniez cu marker negru niscaiva titluri de prin lecturile mele şcolare, obligatorii sau suplimentare: Puiul (o mierleşte păsărica), Moartea Căprioarei (şi-acuşi mănânc şi plâng), Stejarul din Borzeşti (istoria e dură, frate!), Fetiţa cu chibrituri (deschide, gropare, mormântul…), Crăiasa Zăpezii (un Titanic pentru preşcolari), La mormântul lui Aron Pumnul (apropo: amica Andreea îmi zicea cum au făcut-o pe ea pioneriţă, în clasa a doua, la mormântul eroului sovietic din Sineasca), Cuore – inimă de copil (astea erau nişte poveşti anticapitaliste, triste rău), Tinereţe fără bătrâneţe (şi, uite-aşa, ne ducem toţi…), Senin de august (aia cu băietul care moare, cu gâsca Lila cu tot, pe un pod bombardat), Niculăiţă Minciună (pentru cine nu-şi aduce aminte, puştiul se spânzură), Alexandru Lăpuşneanul (eram buni, zău, să aflăm cum e cu piramida de capete tăiate), Pădurea Spânzuraţilor etc. Dacă m-aş fi apucat mai din timp de Memoplus, v-aş mai fi servit cu două-trei exemple. Oricum, vă e clar, pentru o educaţie rondă nu-mi mai lipseau decât Anna Karenina şi, eventual, manualul de Seppuku pentru tonţi.

De-aia, când oi avea copilul meu, poate că n-o să-l las să se uite la televizor. Da’ parcă nici la şcoală nu l-aş mai da, câtă vreme e programa aşa plină de kamikazisme. O să-l ţin acasă, să citească Cireşarii, Huck Finn, Winnetou şi Peter Pan pân’ se satură de ele. Sau, măcar, până mă satur eu.

1. Căpiat de foame, amicul unui amic comandă, de la început, aperitiv plus ciorbă plus felul doi. Felul doi arată oribil de bine pentru o burtă deja umflată, dar e evident că n-o să mai încapă nicio bucătură. Omul îşi propune să-şi ia porţia acasă, că doar de-aia o plăteşte. „Mi-l puneţi, vă rog, la pachet“, îi şopteşte el ospătăriţei şi, părându-i că femeia se uită la el ca la un milog care n-are ce mânca acasă, bagă repede o minciună: „Ştiţi, am un căţel…“ „Da’ cum să nu“, zice tanti amabilă, plecând spre bucătărie cu farfuria în mână. Peste două minute se-ntoarce, ţinând în mână o pungă de un leu, plină ochi cu resturi. „V-am golit aici mâncarea şi v-am mai pus şi nişte oase, nişte măruntaie, că noi n-avem câine“, zice femeia, iar ochii ei sunt calzi, luminaţi de satisfacţia faptei bune proaspăt comise.

2. O prietenă ultrafandosită se plimbă, cu alţi prieteni, prin Londra. Şi ştiţi cum e în ţări străine, poţi vorbi liniştit pe limba ta, e ca şi cum lumea nu te-ar auzi, fiindcă pur şi simplu nu te-nţelege. Amica mea fasonată ca o prinţesă e fascinată de facilităţile de care beneficiază, în Anglia, persoanele cu dizabilităţi. Trecând pe lângp un tip în scaun cu rotile, plin de cercei în nas şi-n sprâncene, prinţesa îşi exclamă surprinderea. Cu voce tare, convinsă că nu va înţelege nimeni dulcele ei grai romglezesc: „Oh my God, uite un disabled cu piercing!“. Disabledul cu piercing întoarce capul şi se uită scârbit, iar amica mea simte că îi fuge earth-ul de sub feet.

3. Printr-o întâmplare, mai mulţi români stăm la aceeaşi masă, într-un restaurant francez. O domnişoară îmi face ochi dulci. Nu ne cunoaştem, nu ne-am mai văzut, n-am mai vorbit niciodată, aşa încât cuvintele întârzie să apară. Tot ea rupe tăcerea: „Ţie ce îţi place?“ Întrebarea asta, aparent atât de simplă, are efectul unei pietre la rinichii creierului. Cum adică ce-mi place, din ce domeniu, flori, fete, filme sau băieţi? Caut în cap un răspuns inteligent, dar sinapsele mă refuză. „Mie, de exemplu, îmi plac vacile!“, zice ea, încercând să m-ajute şi expunându-şi, în decolteu, un colier cu respectiva animală. Gata, m-am blocat definitiv, s-a dus amorul. Îmi dau seama că, atâta vreme cât nu-mi plac vacile, n-am ce mai vorbi cu domnişoara.

Vremurile agitate, pământul se învârte mai repede. Cauţi un punct de sprijin, un bob de înţelepciune, şi îl găseşti, finalmente: proverbele. De tâlcul lor stalagmitic, sedimentat în zeci de generaţii, te împiedici la orice pas. Că vrei s-o iei hăis sau cea, nu contează, un proverb îţi va fi alături.

De exemplu, i-ai făcut colegei de birou curte, bătătură, ogradă! Un an de zile de atac asiduu, neînfrânt de refuzurile ei seci, fiindcă încetul cu încetul se face oţetul! Boala lungă e moarte sigură, îţi spuneau amicii, dar tu nimic şi nimic, convins că graba strică treaba. Şi-abia acum, când o vezi bot în bot cu noul ASM, recent importat din capitală, îţi iei inima-n dinţi şi pleci să agăţi ceva nou, într-o disco-crâşmă populată. Ştii cum e, n-aduce anul ce aduce ceasul! Aşa că te dichiseşti, te bărbiereşti, îţi pui o cămaşă nouă. Porcul nu se îngraşă în ajun, desigur, dar e mai bine mai târziu decât niciodată.

Prima sticlă de pinot noir trece mai repede ca sfertul academic. In vino veritas, îţi zici, selectând atent sâni şi funduri eligibile. Nu femeile sunt urâte, băutura e puţină – te încurajează barmanul. Şi ai ochit-o: rochiţa scurtă, siclam, imposibil de ratat. Nu haina face pe om, ai crede, dar n-are rost: ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place.

Ceapa mă-sii, malacul ăla cu muşchi ia în braţe rochiţa siclam. Îl priveşti cu tupeu, că doar buturuga mică răstoarnă carul mare. El te contraocheşte lax, cu un ameninţător puseu de biceps: nu mor caii când vor câinii.

Pagubă-n ciuperci. Omul din greşeli învaţă. Două rele nu fac una bună, îţi zicea mă-ta, de parcă nu cui pe cui s-ar scoate! Mai chemi o baterie de vin, deşi ai cam început să te clatini pe scaun. Călătorului îi şade bine cu drumul, îţi sugerează barmanul, dar n-ai urechi pentru el: câinele nu pleacă de la măcelărie. Şi uite, rochiţa siclam are o prietenă, rochiţa lilá. Superpromoţie, două la treij’ de ani! Sex and candy.

Cine nu riscă nu câştigă, gândeai înainte de-a te scufunda în ringul de dans. Acum, în faţa crâşmei, îţi spui că un şut în dos e un pas înainte. Te ştergi de praf, îţi aranjezi gulerul şi-l boscorodeşti muteşte pe afurisitul de malac. Taxiul te duce spre casă şi abia aştepţi să ajungi. După atâta vin roşu, ţi-a mai rămas un singur proverb de verificat: ce e-n mână nu-i minciună!