THE BLOG-BÂRLOG

L-ar putea cheama Costel. Prietenii vechi îşi permit să-i spună aşa, chiar şi după ce s-a îmbogăţit. N-a făcut el banu’ gros, precum costeii Căşuneanu sau Costanda, zeci şi sute de milioane de para. Da’ cine l-a văzut acum 15 ani, abia venit în capitală, cumpărându-şi câte-o juma’ de pâine, că n-avea bani de una-ntreagă, nu l-ar mai recunoaşte.

Costel are afacerea lui mică şi vioaie, umblă cu un E-Klasse, plăteşte impozite cât e nevoie şi în rest dă şpagă, ştie joaca. Are plasmă de 106 şi-şi face acuşica şi vilă la periferie. Îi place fotbalul şi e abonat la toate meciurile Euro 2008. Stă lepreşte pe sofa, se râcâie diafan la mons pubis, bea bere galbină, toacă seminţe negre, fumează ţigări cu flitru alb.

La finalul fiecărui joc, vede o reclamă care-l atinge undeva la suflet. Orice-ar zice unii, Costel n-are suflet rău. Când ajunge la o mânăstire, lasă un milion şi se roagă de iertarea păcatelor, cele trecute şi, mai ales, cele viitoare. Costel, zic, vede o reclamă cu un om care îşi pierde piciorul din cauza unei mine antipersonal din Afganistan. „Poţi înscrie şi tu pentru Crucea Roşie“, zice vocea din reclamă. Costel îşi aduce aminte de-un unchi de-al lui, care primise un picior de lemn în schimbul celui din carne şi oase, lăsat undeva la Odessa. Costel e hotărât să cotizeze la Crucea Roşie, dar cum? „Intră pe veveve scor for ză red cros punct org!“, zice, pe ton grav, vocea de la tv. „Ce zise, fă?“, o întreabă Costel pe nevastă-sa, Mariana. Costel îşi permite să-i spună „fă“, chiar dacă restul lumii îi zice „madam Mary“, fiindcă a cunoscut-o când ea avea doar două perechi de chiloţi şi, ca să nu-i uzeze, mergea la săpatul viei purtând fusta pe curul gol. „Nu ştiu, mă, Costele! Ceva cu scorul corect, a?“, răspunde madam Mary.

Costel ia leptopu’ şi se pune pe tastat: www.scorfortheredcros.org, scorfortheredcross.ro… Niciun rezultat: „Păi nu putea să dea şi ei un număr de telefon?“, zice Costel, deznădăjduit.

Eu nu-mi permit să înjur nobila Cruce Roşie, de-asta am avut nevoie de un personaj imaginar. Adevărul e însă că tentativa acestei organizaţii umanitare de a strânge bani româneşti cu ajutorul unui site cu nume imposibil de reţinut e un fel de a cerşi în mijlocul deşertului. Totuşi, dac-aş şti că tipul care s-a ocupat de campania asta are mai puţin de 1,80 m şi 80 kg, m-aş risca să-i spun în faţă: „Eşti prost, bă! Nu te costa un leu în plus să faci treaba ca lumea!“

Să tot fie vreo opt ani de-atunci. Visam că dorm şi în somnul din vis visam altceva. Cred că ţi s-a-ntâmplat şi ţie, măcar o dată, să visezi că visezi. Bun. Carevasăzică, visam că visez şi în visul din vis se făcea că eram copil. Asta sigur ai păţit-o şi tu, să visezi că erai din nou copil. Copil de-ăla din evul preşcolar, pe care amintirile nu-l asociază cu nicio vârstă, aşa că nu poţi zice precis că aveai 3, 4 sau 5 ani. Îţi aduci aminte fiecăre maşinuţă, fiecăre păpuşă, dar nu ştii mai nimic despre tine. Nu ştii dacă, de exemplu, ajungeai cu mâna la întrerupător. Deci visam că era un început de noapte de vară, cam ca acum, iar eu eram un ţânc fără vârstă şi mă plimbam cu bunicu-meu. Bunicu-meu avea vârstă, vreo 50 de ani, şi aşa a avut tot timpul, chiar şi când i-au scris „în etate de 71“ pe cruce. Ştii tu că în viaţa oricui există câteva personaje care pur şi simplu refuză să îmbătrânească. Şi ne plimbam noi doi şi se auzeau greierii. Şi brotacii, da, simfonia tipică de malul bălţii. Când s-a născut veşnicia, la sat, normal, eu cred că au moşit-o greierii şi brotacii de baltă. Sigur era o zi de iunie, când înfloresc teii. Bine, astea-s lirisme de doi bani, lasă-mă să-ţi povestesc. Deci mă plimbam cu bunicu-meu, eu mic şi el mare, şi nu ştiu din ce cauză toate ferestrele caselor erau luminate în galben. O fi fost luat curentul şi-or fi fost aprinse lămpile no. 5, nu ştiu, dar pe vremea aia lumina nu era albă, ci galbenă, ca ochii la hepatită. Luna era tot galbenă, cred că se luase şi acolo curentul. Şi mă plimbam, şi era bine, şi m-am trezit din visul din vis. Dar eu visam în continuare, mă-nţelegi, visam că aveam 20 de ani şi că tocmai visasem că eram copil. Aveam în gură gustul inocent al dinţilor de lapte. Şi, în vis, mi-am zis: „Of, ce bine că a rânduit Dumnezeu lucrurile în aşa fel încât poţi să redevii copil oricând ai chef. Altfel, ar fi fost tragic.“ Vezi tu, aşa mergeau treburile în visul meu: timpul se putea da înapoi. Şi, în vis, am dat timpul înapoi şi m-am întors la plimbare, la bunicu-meu, printre greieri şi lămpi 5.

Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am trezit de-a binelea, din amândouă visele, a fost naşpa. Am fost foarte trist. Uite, sunt opt ani de-atunci şi tot nu mi-am revenit. Îmi zic unii c-aş suferi de nu-ş’ ce sindrom al paradisului pierdut. Dar eu îţi spun sincer, a fost doar un vis.