Sindromul lămpii cinci
Să tot fie vreo opt ani de-atunci. Visam că dorm şi în somnul din vis visam altceva. Cred că ţi s-a-ntâmplat şi ţie, măcar o dată, să visezi că visezi. Bun. Carevasăzică, visam că visez şi în visul din vis se făcea că eram copil. Asta sigur ai păţit-o şi tu, să visezi că erai din nou copil. Copil de-ăla din evul preşcolar, pe care amintirile nu-l asociază cu nicio vârstă, aşa că nu poţi zice precis că aveai 3, 4 sau 5 ani. Îţi aduci aminte fiecăre maşinuţă, fiecăre păpuşă, dar nu ştii mai nimic despre tine. Nu ştii dacă, de exemplu, ajungeai cu mâna la întrerupător. Deci visam că era un început de noapte de vară, cam ca acum, iar eu eram un ţânc fără vârstă şi mă plimbam cu bunicu-meu. Bunicu-meu avea vârstă, vreo 50 de ani, şi aşa a avut tot timpul, chiar şi când i-au scris „în etate de 71“ pe cruce. Ştii tu că în viaţa oricui există câteva personaje care pur şi simplu refuză să îmbătrânească. Şi ne plimbam noi doi şi se auzeau greierii. Şi brotacii, da, simfonia tipică de malul bălţii. Când s-a născut veşnicia, la sat, normal, eu cred că au moşit-o greierii şi brotacii de baltă. Sigur era o zi de iunie, când înfloresc teii. Bine, astea-s lirisme de doi bani, lasă-mă să-ţi povestesc. Deci mă plimbam cu bunicu-meu, eu mic şi el mare, şi nu ştiu din ce cauză toate ferestrele caselor erau luminate în galben. O fi fost luat curentul şi-or fi fost aprinse lămpile no. 5, nu ştiu, dar pe vremea aia lumina nu era albă, ci galbenă, ca ochii la hepatită. Luna era tot galbenă, cred că se luase şi acolo curentul. Şi mă plimbam, şi era bine, şi m-am trezit din visul din vis. Dar eu visam în continuare, mă-nţelegi, visam că aveam 20 de ani şi că tocmai visasem că eram copil. Aveam în gură gustul inocent al dinţilor de lapte. Şi, în vis, mi-am zis: „Of, ce bine că a rânduit Dumnezeu lucrurile în aşa fel încât poţi să redevii copil oricând ai chef. Altfel, ar fi fost tragic.“ Vezi tu, aşa mergeau treburile în visul meu: timpul se putea da înapoi. Şi, în vis, am dat timpul înapoi şi m-am întors la plimbare, la bunicu-meu, printre greieri şi lămpi 5.
Trebuie să-ţi spun că, atunci când m-am trezit de-a binelea, din amândouă visele, a fost naşpa. Am fost foarte trist. Uite, sunt opt ani de-atunci şi tot nu mi-am revenit. Îmi zic unii c-aş suferi de nu-ş’ ce sindrom al paradisului pierdut. Dar eu îţi spun sincer, a fost doar un vis.
Mânz, viezure, brânză, blog: amintiri