O apocalipsă la masa şapte. Şi nota!

„Numai două chestii sunt infinite: Universul şi prostia omenească. Dar despre prima nu sunt sigur…“. Aşa spunea Einstein, iar astăzi trăirăm glorioasa clipă în care acceleratorul de particule din Elveţia putu să ne confirme afirmaţia sa. Nu, nu în privinţa Universului. Cel puţin deocamdată. Nemărginirea prostiei umane deveni însă lucru cert, încă din seara de dinainte ca savanţii să bage acceleratorul în priză.

M-a sunat atunci bunică-mea şi, săraca, era disperată: şase posturi de televiziune anunţau apocalipsa cu moderaţie, în timp ce al şaptelea deja număra orele până la sfârşitul lumii. Isteria cuprinsese tot globul pământesc, autorii experimentului primeau ameninţări cu moartea. Imbecilitatea era în rapidă expansiune, ca Universul în prima sa nanoclipă de viaţă. Cosmogonia spiritelor bisericoase se ducea de râpă numai la auzul numelui „particulei lui Dumnezeu“. Asta în timp ce ateii chibiţi, care aprofundaseră fizica atomică din poziţia stând pe veceu, înţelegeau fără putinţă de tăgadă că Pământul va fi absorbit de gaura neagră a bosonului Higgs aidoma unui contorsionist care îşi vâră întregul corp în cur. Nici măcar după ce, slobozit în acceleratorul lung de 27 de kilometri, protonul începuse să dea cele 11.111 de târcoale pe secundă, fără să vină niciun strop de apocalipsă, scenariile şi regiile prăpăstioase nu s-au sfârşit. Apocalipsa nu se contramandează niciodată, ea doar se amână de la sine, până nu mai târziu de sfârşitul lumii. În octombrie sau la anul, peste patru sau peste 400 de ani, tot o să vină drăgălaşa de ea. Cum zicea şi Einstein: e infinită.

De-asta îmi permit să vă anunţ solemn că n-o să vină nicio apocalipsă. Dacă, totuşi, o să vină, sunt liniştit: n-o să se mai găsească pe faţa pământului cine să mă beştelească şi să-mi arate c-am cam zbârcit-o. Singura chestie pe care mi-aş dori-o e ca dovada că mă înşel să mă surprindă într-o cârciumă, cu lumânărele şi vin roşu pe masă, exact înainte să cer nota de plată.

O vârâciune marca Mishu. La 20/09/2008 08:03, în Crâşmozofie, Din 24FUN, Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Cine-a pus cacofonie pe clanţă?

Am discutat cu amicul Lazio despre treaba asta şi am ajuns la concluzia că pe amândoi ne enervează cacofoniile. Nu pentru că sunt comise, ci pentru că există. El a scris ce-a avut de spus, acum e rândul meu.

Cunoştinţele mele de gramatică s-au stabilizat în zona genunchilor broaştei, deşi aş zice că ajunseseră, prin gimnaziu-liceu, pe la pubisul animalului râios. Prin urmare, sunt gata să iau de bune toate regulile pe care le flatulează nemuritorii de la Academie, chiar dacă adesea mi se par nişte bâzdâgănii scornite de pamplezir, ca să nu creadă lumea c-au adormit cercetaşii limbii. (De exemplu: revenirea la grafia cu â şi cu sunt, fără de care mujicul n-ar fi scris niciodată sânt, ca să împace capra latină şi curechiul slav. Mai nou, se scrie niciun într-un cuvânt, dar câte un tot în două. Etc etc.) Când vine însă vorba de cacofonii, capacitatea mea de supunere în faţa normelor îşi găseşte obştescul the end.

În ciuda a ceea ce ne închipuim noi rostindu-l, cuvântul cacofonie înseamnă, etimologic, ceva care sună urât, iar termenul ăsta fuse luat de lingvişti din domeniul muzicii. În această situaţie, trag rapid următoarele concluzii: 1. Cântecele Andreei Bălan sunt cacofonii mai acceptate decât Biserica Catolică, pentru că sună urât; 2. Sintagma „Gramatica Academiei“, la care se raportează fără jenă toţi literaţii care condamnă cacofoniile, e o cacofonie. Sau, dacă vreţi, o caacofonie. 3. Latinescul „vox populi, vox dei“ e o cacofonie, evitabilă doar dac-ai zice „vox po, vox dei“; 4. Cacofonia e mai cu moţ când spui, cu pudoare, „Gică virgulă căuta ceva“, pentru că oricum sună ca dracu’, başca virgula dintre Gică şi predicat; 5. Cuvântul cacofonie e o cacofonie şi, prin urmare, ar trebui evitat sau interzis.

Eu nu zic că (apropo, oficial tocmai am comis o cacofonie) n-ar trebui să evităm să călcăm în cacofonii pe cât posibil. Dar nici nu trebuie să fii fr’un Iorgu Iordan ca să-ţi dai seama că, într-o limbă literară în care poţi folosi fără scrupule tot lexicul necesar berzei ca să te-aducă pe lume, e cam dubios să-ţi dai cu palma peste bot când te scapă, de exemplu, prea-porcoasa formulare „forţă de muncă calificată“. E ca şi cum te-ai duce la filarmonică în curul gol, dar, din politeţe, ţi-ai pune mâna la gură când caşti.

O vârâciune marca Mishu. La 02/09/2008 08:02, în Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,