THE BLOG-BÂRLOG

Mă cuprinde o doză de depresie de fiecare dată când temperaturile scad sub 10 grade pentru trei zile consecutive. Aş putea să mă angajez pe post de termostat, la o centrală termică de cartier. Când mi-ar vedea faţa lungă şi privirea de tomberonez care şi-a pierdut încrederea în Brigitte Bardot, fochistul ar şti că-i musai să bage căldură.

Îmi petrec duminicile făcând afaceri cu Dumezeu. Stau cu ochii în tavan şi cheltuiesc milioanele de euro pe care urmează să le câştig la loto. Am o strategie: Îi promit că o să împart totul cu El şi, în fiecare săptămână, Îi măresc cota de profit. Am început de la 10 la sută. N-a mers. Ce, Doamne, 100.000 de cocari nu mai sunt bani? Şi am tot plusat. Săptămâna trecută I-am promis 75 la sută din ce-mi rămâne după ce plătesc impozitele. Nici asta nu I s-a părut rezonabil. M-am întristat, cum era şi normal: păi, după ce că toţi banii pe care-i am, îi am de dat, chiar şi propriul meu Tată Ceresc vrea să mă jupoaie.

Mă acomodez repede cu ideea că n-am noroc. Asta e, îmi spun, n-a fost să fiu o barză chioară într-o lume plină de cuiburi. Dar de ce îmi trebuia mie, Doamne, criză economică mondială? Ca să nu mă perpelesc de unul singur? Mulţumesc, deja mă simt mai bine, dar, sincer, nu era nevoie de atâta deranj din partea Ta. Dacă ştiam c-o să iei lucrurile aşa personal, Doamne, îţi ofeream din prima 90 la sută din marele premiu şi poate nu mai ajungeam aici.

Şi măcar de-ar fi vorba numai de bani, că aş găsi, până la urmă, o metodă prin care să-mi cresc moralul. M-aş întoarce eventual la înţelepciunea bătrânilor: m-am născut în pielea goală, ce-i pe mine e profit. Dar nu se rezumă totul la balanţa contabilă. Mai e şi chestia asta nasoală, cu dragostea. Şi unde dragoste nu e, nimic nu e, decât deşertăciune şi Private Spice.

Avea Marcea o vorbă: „bă, pe noi nu ne f… oricine!“ Bine, bine, de acord, nu oricine. Dar de la oricine la nimeni e mare diferenţă, zău. Eu unul mă dau bătut, pe caz de boală. M-a tras curentul, am răcit, chiar nu se găseşte în criza asta financiară mondială niciun sărac suficient de amabil încât să-mi împrumute şi mie aspirina lui?

Prima dintre fetele pentru care prietenul meu imaginar Damian Furtună, poreclit Nae, a făcut o reală obsesie ar fi putut fi un înger. Ştiţi numerele magice, 90 – 60 – 90? Ale ei erau! Prin constituţie şi alte legi organice. Picioare cu croială lungă, fără economie de material. Ochi căprui, de căprioară nedumerită, care priveau virginal lumea din discotecă. Singura pricină pentru care fătuca nu era, totuşi, un înger e că îngerii sunt făpturi asexuate, în timp ce domnişorica asta era, din câte clevetea lumea, cam ahtiată după sex. Orice bărbat neras de patru zile putea cumpăra acţiuni la colibri-ul ei, transformându-l în uliu hulpav. Numai Nae, aflat în veşnică imposibilitate de plată, n-a reuşit s-o facă să-l iubească, deşi a insistat vreun an de zile.

Când pierduse speranţa, Nae a avut o a doua revelaţie, printre stroboscoapele, laserele şi hectowaţii unei discoteci de fiţe. Un fel de soră geamănă. Acelaşi corp minunat, acelaşi funduleţ bosumflăţel, de te mirai cum de încape în blugii talie 27, acelaşi mijlocel miniatural, care le-ar fi pus şi patriarhilor credinţa la încercare. Pe această a doua obsesie a lui Nae, Mama Natură o înnobilase totuşi cu mica imperfecţiune a Cleopatrei: sub ochii ei superbi se lăsa brusc un nas de dimensiunile unui indicator de cedează trecerea, dar ceva mai ascuţit. Din cauza lui, Nae ar fi putut să se aleagă cu un ochi scos, dacă ar fi reuşit să-i fure măcar un sărut. Din fericire pentru el, fericitul eveniment nu s-a produs, oricât a încercat, săracul.

Ultima oară când l-am văzut, într-o altă discotecă, Damian Furtună era iarăşi prins de focurile iubirii. De data asta, cu mai mult noroc: o fătucă stătea la el în poală şi îl copleşea cu pupături lipicioase. Dar despre ce soi de graţie vorbim acum? N-are rost să vă mint: blonduţă, e drept, dar bondoacă, buhăită şi destul de cam foarte grasă; chiar mă miram că nu-i striveşte picioarele prietenului meu imaginar. Am recunoscut însă la ea ceva din trăsăturile obsesiei numărul doi: năsucul lung şi ascuţit, de proporţii carpatine.

L-am luat deoparte pe Nae şi l-am întrebat franc: „Cum te-ai pricopsit, mă, cu strâmba asta?“ Iar el, nepăsător şi fericit, mi-a răspuns: „Deh, Mişule, am luat-o şi eu din aproape în aproape.“

Completam un formular, trebuia să pun un x în căsuţa potrivită: PF sau PJ? Şi mi-am adus aminte de un tip care, din această aşchie sărită din limba de lemn a juriştilor, dezvoltase un tic verbal foarte comic. La el nu mai existau oameni, buni sau răi, băieţi sau fete, tineri sau bătrâni; existau doar „persoane fizice“. Mă duc să beau o bere cu o persoană fizică, am agăţat o persoană fizică, am dat cu maşina peste o persoană fizică etc. Nimeni nu putea devia de la statutul de persoană fizică, şi o asemenea persoană fizică eram chiar eu.

Fără să preconizeze treaba asta, în anii ’80, pe vremea Cenaclului Flăcara şi a magnetofoanelor Rostok, două persoane fizice s-au iubit suficient de mult (sau nu s-au protejat destul) ca să apară pe lume subsemnatul, ca nouă şi zglobie persoană fizică. Dar mai-nainte de ei, spre sfârşitul anilor ’50, cam când Dej băga spaima în ultimii burgheji, alte patru persoane fizice depuneau neţărmurit efort pentru ca acum să aibă cine umple pagina asta. Iar pentru notarea lor în catastifele stării civile, între 1924 şi 1937, fusese nevoie chiar de opt persoane fizice dispuse să se iubească mai presus de marea criză a supraproducţiei ori de giumbuşlucurile priapicului Carol II.

Cobor în continuare în arborele ginecologic, acolo unde nu mai există nume şi nici poze gălbejite, ci doar puteri ale lui 2. Deci, pe la 1900, sângele meu era diluat în şaisprezece persoane fizice nevoite să stingă lampa. Pe vremea pandurilor lui Tudor, 128 de olteni virili şi tot atâtea oltence focoase puneau mână de la mână, ca să zic aşa, pentru ca eu să-i pot acum numi strămoşi. Cu secole înainte, de bună seamă, rudele mele de grade mari se coţăiseră între ele pe capete, pentru că altminteri pe Mihai Viteazul trebuie să-l fi regretat vreo 262.144 de ascendenţi distincţi, iar la anul naşterii lui Christos pământul ar fi trebuit să fie de miliarde de ori mai populat decât e azi.

Şi, la capătul a milioane de orgasme şi de gemete materne, întinse pe mii şi mii de ani, iată omul: o banală persoană fizică, uşor prinsă de guturai. „Nu se poate“, mi-am spus, completând mai departe formularul, „trebuie să fiu mai mult decât atât.“ Drept pentru care, la rubrica sex, n-am mai scris M. Am scris DA.