Aproape imperfecţi

Totul a-nceput de la o taină-n flori, tipică pentru messenger. „Trebuie să fii prost ca să fii fericit“, îi zisesem eu cu juma’ de gură electronică, simulând neconvingător înţelepciunea, ca şi cum avusesem bilete în faţă la predica de pe munte. „Şi tu eşti fericit sau nefericit?“, întreabă ea, cu diplomaţie. „Da“, îi răspund, încheind scurta discuţie, şi ea a crezut că e o glumă, sau un joc de cuvinte, dar nu era.

Era un mare şi dubios adevăr, fiindcă aşa suntem noi, cetăţenii de modă nouă, stăm tolăniţi între două poluri opuse, ca un meridian care şi-a halit capetele. Pe vremuri, din câte mi-au zis şi mie unii şi-alţii şi din câte-am mai citit prin cărţi, oamenii aveau calitatea asta dubioasă, de a fi într-un fel sau un altul. Noi, ăştia de-acum, suntem şi într-un fel, şi în celălalt, personalitatea noastră se află în acelaşi timp ca în două locuri, ca într-o postmodernă ubicuitate a însuşirilor. Despre noi poţi să spui oricare două lucruri contrare şi să ai dreptate, atâta vreme cât acorzi afirmaţiei un minim de aproximare. Un „aproape“.

Uită-te la mine. Sunt aproape deştept foc şi aproape prost bătut în cap. Aproape frumos şi aproape urât. Aproape bun, aproape rău. Aproape tânăr, aproape bătrân. Aproape sărac, aproape bogat. Aproape treaz, aproape beat. Aproape leneş, aproape harnic. Aproape timid, aproape nesimţit. Aproape îndrăgostit de lume, aproape mizantrop. Aproape însurat, aproape singur. Aproape amuzat, aproape trist. Aproape fericit, aproape mizerabil. Aproape mincinos, aproape sincer. Aproape sport, aproape casual. Aproape normal, aproape ciudat. Aproape stăpân, aproape sclav. Aproape visător, aproape cinic. Aproape clasic, aproape modern. Aproape afectat, aproape insensibil. Aproape macho, aproape emo. Aproape golan, aproape comunist. Aproape miner, aproape intelectual. Aproape New York, aproape Che Guevara. Aproape piele de drac, aproape uşă de biserică. Aproape sătul de viaţă, aproape speriat de moarte. Aproape sănătos, aproape bolnav. Aproape de stânga, aproape de dreapta şi, totuşi, aproape echilibrat. Aproape credincios, aproape tentat să pipăi şi să urlu. Spune ce vrei, oricum ai nimerit-o. Sunt aproape perfect şi, desigur, aproape imperfect.

Şi tu, dacă nu mă crezi, priveşte-te în oglindă. O să vezi cât de aproape eşti.

O vârâciune marca Mishu. La 25/11/2008 09:10, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Bârlozofie, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Ea era cam frumoasă

Normal că-mi aduc aminte. Prima dragoste nu se uită niciodată. Deci, întâi şi-ntâi de toate, ea era frumoasă. Acuma, ca o paranteză, ştiu şi eu că orice îndrăgostit crede că aleasa lui e cea mai frumoasă din curtea şcolii, fiindcă aşa e scris în firea omului, ca fiecare cioară să-şi iubească puiul. Dar ea avea genul ăla de frumuseţe universală, gata să-ţi sucească şi ţie gâtul între două staţii de autobuz. Când o plămădise, Dumnezeu îşi trimisese pe pământ cheia franceză, ca să deşurubeze şi să scoată din piept inimile ăle mai roase de rugină, cum era a mea.

Şi-avea şi-un suflet rotofei, care l-ar fi făcut şi pe Moş Crăciun să pară egoist, pentru că ea ştia cum să scotocească în tolba cu cadouri în fiecare seară, nu doar o dată pe an, şi uneori era atât de entuziasmată de opera ei de binefacere, încât abia mai puteam dezlipi, dimineaţa, guma ei de mestecat cu fructe de pe scurtele bucle ale părului meu. Suflet mare, după cum ziceam, oglindit într-o pereche de ochi enormi, stil manga, care, dintr-o privire, dezintegrau materia şi-o reasamblau mai aapoi, după matricele unei noi alchimii, pe care până atunci n-o ştiuseră decât unii poeţi mai norocoşi. Iar când clipea, îmi venea să-nchid ferestrele, ca nu cumva să mă tragă curentul de la genele ei lungi şi să mă pomenesc transformat cu totul într-o gâlcă mostofâlcă pe care niciun descântec băbesc să n-o mai poată vreodată vindeca.

Era şi deşteaptă. E drept că, fiind întâi de toate femeie, nu se prindea ea chiar la toate bancurile. Adică, nu se prindea nici la jumătate din ele, dar îmi dădea senzaţia că o face intenţionat, ca să lase în mine măcar o vagă iluzie a superiorităţii masculine. Însă, spre diferenţă de mine, era suficient de inteligentă încât să n-aibă nevoie de cărţi ca să ştie pe de rost diferenţa între ce e bine şi ce e rău, între ce e sănătos şi ce e lipicios, între ce e moral şi ce îngraşă. Şi râdea frumos, şi plângea şi mai frumos, şi mirosea cel mai frumos, şi tot ce făcea era frumos, iar asta trebuie să mă credeţi pe cuvânt, fiindcă n-am cum să descriu acum toate amănuntele.

Iar când eu am îmbătrânit, ea, care rămăsese tânără, şi-a luat toate frumuseţile la spinare şi s-a dus la fel de frumos, cum numai prima dragoste ştie să se ducă. Nu-i vina mea, îmi spun din când în când. Toate astea trebuia sa poarte un nume, un singur nume, dar ea avea zece, aşa că n-am putut să le iau de nevastă.

O vârâciune marca Mishu. La 13/11/2008 09:09, în Aceste fete care mi-au mâncat zilele, Am fost odată frumos şi deştept, Din 24FUN, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,