THE BLOG-BÂRLOG

Am fost atât de încântat de gândul că o să-mi petrec Crăciunul la Viena încât am ajuns acolo fără să-mi dau seama că n-o să am ce mânca în seara de Ajun.

Hotelul era d-ăla ieftin, avea doar o popotă pentru micul dejun, după care ciuciu haleală. Nicio problemă, îi zic lu’ a mică, mergem şi căutăm un restaurant. Căutatul a mers bine, cu găsitul însă am stat cam prost. Afurisiţii de capitalişti trăseseră obloanele şi se vârâseră în case, să simtă spiritul Crăciunului. Devenise frustrant. Şi nu era atât foamea, cât gândul că, în timp ce noi ne umezeam în ploaia Austriei, undeva în ţară rudele noastre studiau la căldurică vreo juma’ de porc, cu şorici cu tot. Foarte enervant.

Până la urmă, am găsit un restaurant indian, deschis până la unşpe. Aveam la dispoziţie o oră ca să glojdim ceva şi ne-am luat un platou amestecat de-al lor, nu ştiu cum se chema. Mare greşeală. Totul era pané în farfuria aia, nu ştiai ce bagi în gură nici înainte, nici după ce muşcai. Numai buruieni, oricum. Conopidă pané, ceapă pané, sâmburi de măslină pané, muguri de mărar pané sau ce-o mai fi fost pe-acolo. Când ne-au dat indienii afară, oricum, ne era mai foame decât când intraserăm.

Făcând haz de necaz, am luat-o înapoi spre hotel. Când s-ajungem, vedem nişte lumini aprinse: restaurantul Anaconda. Deschis. Hai să-l încercăm şi p-ăsta, zic, poate or avea şi altceva decât picioare de şarpe, eventual pané. Şi, deschizând uşa, vedem scris pe firmă: rumänische restaurant. Măi, să fie!

Românesc era, fraţilor. Un proiector mare, dat pe OTV. Manele în boxe. Un tip agitat, probabil patronul, se învârtea de colo-colo prin sală, vorbind tare la mobil. Şapte-opt români, la o masă plină cu sarmale şi mămăliguţă. Doi australieni, cred, încercau să înţeleagă ce se-ntâmplă. Preţuri mici, porţii mari, vin bun. Le-am zis prietenilor de-acasă, într-un sms, că dacă nu plecam la Viena, treceau sărbătorile pe lângă mine fără să ascult o manea. M-am îndopat, m-am pilit oleacă şi, cu burta plină ochi, am redevenit patriot. Occidentul mă vrusese flămând, Orientul îşi bătuse joc de papilele mele gustative, în timp ce românii mei – aşa cum sunt ei, cu OTV-ul şi manelele lor – îmi dădeau ceafă la grătar şi cartofi prăjiţi. Credeţi-mă, a fost bine. Şi dacă aş fi aflat în seara aia de ce s-a sinucis Diana Maloş, aş fi avut cel mai fericit Crăciun.

Cineva, dar nu se ştia exact cine, spusese că se va câştiga ceva, dar nu se ştia exact ce, dacă vei strânge un număr de puncte, dar – evident – nu se ştia exact câte anume.

Era pe la începutul anilor ’90 când dăduse strechea asta în noi. Unii îşi mai aduc, poate, aminte. Toţi puştii strângeam punctele din pachetele de ţigări Hollywood. Puncte le ziceam noi, ele erau doar nişte numere scrise pe unul din pliurile interioare ale pachetului, la care ajungeai numai după ce se terminau ţigările şi scoteai staniolul afară. Ce să vă zic, am strâns punctele ăştea cu ambiţioasă migală şi migăloasă ambiţie. Le luam şi de pe jos, din pachetele aruncate de inconştienţii care nu voiau să câştige. Am adunat sute, iar vecinii mei au strâns şi ei alte sute. Ne întreceam numărându-le. Ziua le număram şi noaptea le visam, aşteptând să ni se spună ce să facem mai departe cu ele. Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat niciodată. Până la urmă, ne-am făcut mari şi am aruncat punctele noastre inutile.

Şi nu era prima dată când păţeam ruşinea. Cu câţiva ani înainte, strânsesem anozi de baterie. Era pe vremea când toţi aveam jucării cu baterii, dar n-aveam baterii pentru ele. Bateriile Elba erau adevărate obiecte de cult şi poate că din cauza asta trebuia să trăiască şi după moarte. Şi cineva lansase zvonul cum că cilindrii ăia de cărbune dinăuntrul bateriilor sunt folositori la ceva. Dar nu se ştia exact la ce. Oricum, am belit zeci de baterii şi am strâns zeci de cărbunaşi. Nu ştiu dacă mai are rost să vă spun, dar nu mi-au folosit la nimic, niciodată.

Acum nu mai am puncte şi nici anozi, dar, dacă mă uit în jurul meu, mi-e clar că sunt acelaşi colecţionar de obiecte inutile. Adun gigabiţi şi megapixeli, cai putere şi sisteme de siguranţă, minute incluse şi adrese de messenger, metri pătraţi locuibili şi waţi şi inci şi kilometri pe oră. Pesemne că, la un moment dat, s-a găsit cineva care să-mi arate că toate acestea îmi vor folosi la ceva, dar a uitat să precizeze la ce anume. Dar eu sunt disciplinat şi le adun cu lăcomie, aşteptând să câştig marele premiu, despre care nu ştiu nimic concret, decât că întârzie să-mi fie decernat.