THE BLOG-BÂRLOG

V-am zis ce mă enervează cel mai mult când scriu pentru 24 FUN? Ce vine după 24. Tradiţia asta de a scrie texte vesele. De unde să scot eu atâta veselie? Câtă vreme să-mi pun pe note roz toate gândurile maro? Prin mine trece un fel de marş funebru şi acum ar trebui să-l transform în sonerie polifonică de Nokia? Exact: enervant.

Tu trăieşti vremuri istorice, criză, recesiune, foame, şomaj, războaie, boli, crime, apocalipsa. Toate belelele posibile. Şi pe urmă citeşti ce scriu eu, măruntă vidanjă a istoriei contemporane, gata să distilez tot hazul din haznaua cu necaz, şi te întrebi: ăsta pe ce lume trăieşte? Ce contează că paharul e aproape gol? Prin lentilele mele de contact de cal se vede deja jumătatea plină. Şi toate astea, ca să obţin un zâmbet de la tine. Ca şi cum ţi-ar folosi la ceva.

Mie nici nu-mi vine să râd, mă prefac doar. Ehei, dac-aş fi Andrei Gheorghe… Cum aş mai lătra acum, cum aş mai muşca pulpa caravanei trecânde, cum aş mai plezni câte-un capac proletar pe ceafa clasei exploatatoare. Dar nu sunt şi nu pot. Aici, în provincie, e ca la biserică: nu e frumos să înjuri.

Partea cea mai sinistră e că tu nici măcar nu ai chef de lucruri vesele. Citeşti printre rânduri şi bucuria ta cinică e să descoperi, sub masca mea de clovn municipal, angoase şi schimonoseli, dureri de cap şi de burtă. Fiindcă ţie-ţi plac bluesurile şi filmele europene, ălea în care mor toţi la final. Îţi place de Karenina şi de Werther. Švejk te plictiseşte, de Ostap Bender nici n-ai auzit. Cea mai mare spaimă a ta e c-o să dai peste fericire şi-o să te tâmpeşti subit şi ireparabil. Dacă te-aş face acum să plângi, mi-ai purta o veşnică recunoştinţă. Zâmbetele sunt pentru plebe, dar tu eşti o creatură superioară, înnobilată de suferinţe şi binecuvântată de melancolii.

Şi iată-te, ai ajuns la ultimul paragraf şi aştepţi ca măcar el să te gâdile-n tălpi, măcar un pic. Dar nu se va întâmpla. După ce ţi-ai aşezat sufletul pe calea ferată, acum ai vrea să te anunţ eu că trenul are întârziere cinşpe minute. Uite că n-am chef. Vreau să rămâi cu un gust amar, acelaşi gust amar pe care îl simt şi eu, văzându-ţi mecla aia veşnic tristă. Chiar şi acum, după ce au răsărit ghioceii.

Era vară şi era o noapte de-aia pocit de caldă, şi deasupra Căii Bucureşti clocea o lună grasă şi gălbejită ca o bucătăreasă bolnavă de icter, obligată de circumstanţe să gătească mâncăruri prohibite. Şi toate blocurile erau gri, ca-n cântec, şi toate pisicile erau probabil negre, ca-n zicală, dar nu-mi trecea niciuna calea, pentru că după mine se ţinea un câine. Eu eram vai steaua mea de om şi el era vai steaua lui de câine, doi maidanezi despărţiţi doar de teoria lui Darwin. Şi eu mergeam, şi el mergea în spatele meu, pirandă disciplinată, cu paşi mărunţi şi cu limba scoasă, ca pentru judecata staborului. Şi eu ştiam încotro merg, iar el nu, dar se ţinea după mine, ca şi cum aş fi putut să-i dau o veste bună, iar împreună formam un soi de debusolare de nota zece, după cum lesne se putea constatata adunând şase picioare obosite cu patru ochi trişti.

Eu mergeam, el mergea, mie îmi era somn, lui îi era foame, şi atunci începui să-i cânt un cântec aproape vesel de-al lui Leonard Cohen. Câinelui pesemne că-i plăcu vocea mea, devenind, de altfel, prima fiinţă care să dea dovadă de atare lipsă de bun gust. Şi se tot ţinu după mine, lăsându-mă să cred că ar vrea să-i mai cânt, deşi se prea poate să fi râvnit doar la vreun os cu o ţâră de carne pe el. Şi eu îi cântam, stâlcind la grămadă versuri şi note, până când ajunserăm în faţa porţii, unde îmi tratai fanul cu un castron de haleală şi cu tradiţionalul „marş acasă!“, chiar dacă bănuiam că nu prea are spre ce mărşălui. Dar nu aveam ce altceva să fac. Nu eram pregătit pentru o relaţie stabilă cu un câine.

Trecură mai bine de zece ani de-atunci. Tomberonezul meu e în locul unde câinii n-au parte de durere sau întristare şi şade pe un preş de aur, într-un coteţ de aur, unde cete de cotoi îi aduc, de trei ori pe zi, boluri de aur pline ochi cu chappy şi alte delicatesuri chinologice. Câteodată, mai ales când mă vede că am băut un pahar în plus, începe să-mi cânte el însuşi cântecelul lui Cohen: „I’m not looking for another, as I wander in my time, walk me to the corner, our steps will always rhyme, you know my love goes with you as your love stays with me, it’s just the way it changes, like the shoreline and the sea, but let’s not talk of love or chains and things we can’t untie, your eyes are soft with sorrow… Hey, that’s no way to say goodbye…“