THE BLOG-BÂRLOG

Mi-am pus iPod în maşină. E o mizerie, desigur: cine are unul ştie ce bătaie stupidă de cap îţi dă iTunes faţă de un mp3 player normal. Mă rog, important e că am multă muzică pe el, la îndemână.

Câteodată, când sunt într-o stare proastă şi am dubii în privinţa viitorului apropiat, iPodul îmi ţine loc de ghicitoare. Îl dau pe shuffle şi îl las să-mi dea în bobi: ziua mea, îmi spun, va fi la fel ca melodia următoare. Superstiţiile sunt un semn de tâmpeală, ştiu, dar nu mai am aşa mari pretenţii de la mine. În plus, vorba lui Umberto Eco, mai aduc şi nenoroc.

Deci dau next la iPod şi aştept cu oareşce emoţie: pac, melodie tristă. Futu-i. Zic: nu prima, mai încerc o dată. Ţac, pac, iar melodie tristă. Iar futu-i. Şi tot aşa.

Pe urmă m-am prins: cum căcat să îmi prezică mie iPodul zile frumoase, dacă 90 la sută din muzica de pe el e de-asta tristă? Mie unul nu mi se pare că aş fi vreun mohorât, dar, iată, iPodul ştie mai multe despre subconştientul meu decât mi-ar plăcea să recunosc.

Ştiţi, cam aşa făceau romanii cu sortilegiile. Puneau în căciulă bileţele cu felurite versuri de-ale lui Virgiliu şi trăgeau la sorţi. Iar destinul le era ca versul.

Romanilor cred că le-a mers destul de bine. Din fericire pentru ei, Virgiliu fusese mai optimist decât muzicanţii de pe iPodul meu.

Cel mai iubit dintre pământeni, Victor Petrini, îşi cerea iertare, pe la începutul cărţii, pentru lipsa sa de credinţă în Dumnezeu. Ateul minoritar (anii ’30 – ’40) simţea nevoia să se justifice în faţa publicului creştin majoritar, de ce n-a fost să fie şi în sufletul lui un Dumnezeu.

Tot aşa, dar în sens invers, eu mă simt câteodată nevoit să-mi cer scuze majorităţii înţelepte pentru că – aşa a fost să fie – cred în Dumnezeu. Ba chiar, în prostia mea, nu mă rezum să cred într-un Dumnezeu la modă, aşa cum li se mai întâmplă unora: un Dumnezeu discret, făcut după chipul şi asemănarea noastră, la care ne raportăm şi în faţa căruia ne milogim doar când viaţa ne introduce câte una bucată morcov în cur. Nu, atitudinea mea sfidează cu cel mai prost gust noul trend intelectual: mă închin când trec prin faţa bisericilor, mă duc la liturghie o dată sau de două ori pe lună, cotizez la bunăstarea tagmei preoţeşti, evit să drăcui – deşi înjur ca un porc, mă preocupă propriile păcate şi nădăjuduiesc în iertarea lor etc. Mai departe scrie-n carte »

Jumate întrebare, jumate resemnare: De ce iubim femeile. O carte proastă a unui scriitor bun. Fiind bestseller, a fost uşor de împrumutat, deci nu m-a păgubit achiziţia. Dar m-a enervat lectura: de fiecare dată când pe cerul lui Cărtărescu apărea vreo cometă cu fustă, subconştientul îl trăda pe autor, care îşi începea capitolul cerându-şi scuze: asta o să fie cam urâtă, cam trecută, cam grasă etc. Fără-ndoială, poetul şi-a iubit femeile mai mult de nevoie decât de voie, şi, de aici, sechelele.

E drept că, dacă te dă politeţea afară din casă, poţi să minţi că toate femeile au ceva frumos în ele. Dacă însă începi să crezi asta de-a binelea, e grav. Păi cum, în vecii vecilor, o să se simtă norocoasă aleasa ta, dacă singurul tău criteriu de validare priapic a fost apartenenţa ei la sexul slab, fie el depilat sau nu? Pe scurt: niciun băiat nu-şi poate construi un discurs romantic dacă nu dispune de temelia unui solid misoginism. Mai departe scrie-n carte »

Încep să învăţ cum e cu blogurile astea, ceea ce sper să-mi folosească atât mie personal, în postările viitoare, dar şi vouă, în caz că vă veţi apuca de blogărit sau veţi dori să vă îmbunătăţiţi performanţele de gen.

Primul lucru pe care l-am înţeles e că blogării, cu mine în frunte, suferă de boala aia pe care o diagnosticase Cioran într-o cărţulie de-a sa: nu au nimic de spus, dar sunt chinuiţi de nevoia de a spune ceva. Neavând nimic de spus, ar putea să tacă, aşa cum aş putea şi eu să tac. Chinuindu-ne însă nevoia de a scrie, evident că activitatea noastră scriitoricească seamănă a labă. Şi, de aici, marea problemă: cum să maschezi această frecţie, cum s-o ambalezi frumos şi s-o faci să pară ditai travaliul de futai artistic?

Până acum, am descoperit câteva reţete simple, pe care, mărinimos cum mă ştiţi, vi le împărtăşesc gratis, în speranţa că bunul Dumnezeu mă va recompensa pentru marea mea bunătate şi îmi va pune pe bilet numerele câştigătoare la 6 din 49.

Mai departe scrie-n carte »

Toată lumea scrie lucruri triste pe bloguri. Băgai nasul în câteva şi mi se părură deprimante rău, avusei senzaţia că autorii s-au întâlnit cu laptopul în timp ce căutau o lamă ca să-şi taie venele. O fi de la vreme, zic, şi profit de ocazie ca să vă mai bag două bancuri de-ale lu’ Doru, până nu le uit. Doru, până să se-apuce de presă, a făcut facultatea de medicină veterinară, e un fel de doctor Aumădoare – pentru cine a prins cartea. Poate că din cauza asta bancurile lui sunt nu doar tâmpite, dar aproape întotdeauna sunt cu şi despre animale.

Bancul 3 – cu măgari

Discotecă în pădure. La intrare stau doi măgari, îmbrăcaţi de gală: frac, cămaşă, papion. Iese ursoaica şi le zice:
- Hai mă, măgarilor, să dansaţi şi voi, că uite ce frumos sunteţi îmbrăcaţi.
- Nu vrem. Mai departe scrie-n carte »

Pe domnul Doru l-am cunoscut acum vreo opt ani. Eram amândoi colaboratori la o revistă. El scria despre poşta imaginară a redacţiei, adică dădea răspunsuri imaginare unor scrisori imaginare. Probabil mersese pe principiul că minus cu minus face plus, aşa că din două fabulaţii adunate iese ceva real.

Domnul Doru avea încă de pe atunci un simţ al umorul dubios, dubioşenie care transpira mai ales atunci când spunea bancuri (Cioby ştie). Pe vremea aia, domnul Doru mi-a spus bancul cu berea Ursus: Cică iepuraşul se întâlneşte cu ursul, în pădure: “Ursule, vezi că la cârciuma din luminiş au adus bere cu numele tău!” “Cum aşa?”, se miră ursul, “au adus bere Dănuţ?”

Bancul în sine e o tâmpenie, ştiu. Mai departe scrie-n carte »

Ca să nu mă certe iar Cioby, trebuie să vă spun de la bun început că autoarea pare o femeie de treabă. Mai mult, după cum recunoaşte în „Bibliografia“ (sic!) de la finalul volumului, e mai mult decât o femeie de treabă: e o femeie de serviciu. Cele opt clase pe care le are s-au dovedit suficiente pentru a aprinde flacăra poeziei, o adevărată flamă olimpică, pe care n-a mai putut-o stinge nimeni şi nimic.

„Din copilărie am scris multe poezii pe care nu le-am păstrat, negândindu-mă vreodată că voi ajunge să le public, eu compuneam cântece şi le cântam singură prin casă“, explică autoarea în aşa-zisa şi sus-pomenita bibliografie. Care e atunci diferenţa între ea şi Marius Moga? Aflăm imediat: „Până când într-o zi am aflat de concursul de poezie populară de pe canalul Tv Etno unde am participat. Poezia Pleci neicuţă militar poezie care a fost desemnată de Uniunea Scriitorilor din Bucureşti ca fiind cea mai bună din acea lună, lucru pe care mi l-a confirmat pe acelaşi post de televiziune şi doamna Doina Mirea. Atunci mi-am dat seama că poeziile mele pot fi bune pentru a fi scrise şi editate. […] Acum îi mulţumesc din suflet Dumnezeului Iehova că numai el mi-a dat tăria de a edita această carte.“

Poeta ştie, deci, că tot românul s-a născut poet, după cum ştie că unul a fost poetul nepereche. Drept dovadă, poezia Dorinţă: Mai departe scrie-n carte »

Îi rog pe cititorii acestui blog, puţini câţi sunt ei, să nu se îndoiască nicio clipă de existenţa cărţii „Vântul aripilor pierdute“, despre care am scris cu câteva zile în urmă. Cartea există, v-o dovedesc prin această poză, iar cei interesaţi o pot eventual comanda la Editura Contrafort din Craiova, strada Romul, la parterul blocului T1. S-ar putea să fie nevoie de o suplimentare de tiraj, dar nu cred că va fi asta o problemă pentru autoare.

Acum, în consacrat spirit ştiinţific şi la cererea publicului, vă mai citesc niţel din cartea cu pricina. Dar să nu cumva să uitaţi că nu vă este permis să folosiţi aceste citate în scopuri comerciale, încercând cu lăcomie să vă îmbogăţiţi spiritual pe seama talentului fără margini al Aureliei Borăşteanu.

Deci revenim la Scarlett şi Rhett, care plecaseră în croazieră, şi la minunata lor poveste de dragoste…

Paginile 28 – 29:
- O ce frumos este Rhett, un pui de delfin ce cutreieră apele.
- Da, uite Eliza şi tu Gerald, uite ce frumos se joacă delfinii în apă.
După o săptămână de relaxare pe apă familia Buttler a plecat acasă. În vacanţă Bony şi-a luat o bicicletă să poată colinda prin tot oraşul cu familia sa atunci când merg la picnic. Mammy îi spuse lui Rhett că va merge şi ea la cumpărături. Rhett şi Scarlett au rămas puţin cam râzând şi spunându-i lui Mammy cam cu ce ocazie că ea nu prea umbla la C.E.C. ei.

Rămânem şi noi puţin cam râzând şi trecem de la familia Buttler la familia Wilkes. Eu unul n-am văzut filmul şi n-am citit cartea, dar sunt sigur că voi ştiţi despre ce rubedenii e vorba: Mai departe scrie-n carte »

1. Nu m-aţi cunoscut în suflarea vântului. Nu m-aţi cunoscut până în ziua de azi şi nu mă veţi cunoaşte în veci. Dar eu sunt neştiutul iudeu care a scris Cartea Sfântă.

2. Popoarele lumii le-am văzut ridicându-se şi pierind. Poveştile lor le-am ascultat pe de-a-ntregul. Şi am văzut că numai dragostea poate ţine vie omenirea.

3. Şi, cu smerenie, vin să vă spun ce mi s-a spus. Şi o să grăiesc cu glas limpede şi rece: totul s-a sfârşit. De acum, e gata.

4. Căci carele Raiului s-au oprit, iar roada diavolului vine călare. Găteşte-te pentru ce va să vie: vărsarea de sânge.

5. Legea cea veche a Apusului va fi călcată, iar viaţa dinăuntrul tău nu va mai fi a ta. Umbrele vor prinde trup, drumurile vor arde în foc, iar omul alb va juca.

6. Şi vei vedea o femeie atârnând cu capul în jos, cu chipul acoperit de straiele căzute. Şi mărunţi rapsozi vor sta în juru-i, cântând pe glasul ucigaşului. Iar omul alb va juca.

7. Şi totul va luneca şi se va împrăştia, şi nimic din tot ce va fi nu va mai avea măsură din ziua aceea. Iar urgia lumii va intra în casa omului şi îi va întoarce sufletul pe dos.

8. Şi mi s-a spus: căieşte-te! Dar eu nu am înţeles ce mi s-a spus. Amin.

********

P.S. Ascultam în maşină Leonard Cohen, The Future, şi mă întrebam cum ar suna unele strofe traduse şi uşor adaptate, în stilul scripturilor. Asta e ceea ce a ieşit.

Mă mâncă ieri în cur şi mă dusei la teatru*, unde avusei norocul, privilegiul şi onoarea să stau la doar câteva scaune distanţă de marea actriţă Nataşa Raab.

Popularitatea acestei mari artiste îmi fu reconfirmată încă de la intrarea ei în sală, când câţiva spectatori exclamară cu bucurie: „Uite-o pe Hermina!“ Mă gândii un pic – Hermina, Hermina… Nu era vreunul dintre personajele celor zece – unşpe piese de teatru pe care le-am văzut la viaţa mea. Nu suna a Caragiale, nu era un nume rusesc, ca să fie Cehov… Poate e vreun personaj de-al lui Shakespeare, îmi zic, dacă e aşa celebru. Şi, cu jenă în glas, întreb o vecină teatrofilă:
- Ce Hermina?
- Ei, Hermina, din Inimă de ţigan…

După aia începu piesa. Şi, pentru că din când în când spectatorii chicoteau şi comentau scenele, Nataşa Raab se hotărî să le dea mujicilor câteva lecţii de cultură şi civilizaţie:
- Dacă nu vă place piesa, ieşiţi afară!
- N-am văzut copii mai proşti de când sunt!
Şi pe urmă, adresându-se unei plasatoare imaginare:
- Auzi, te rog, scoate-i afară!
După care, blazată:
- Idiotenschaft! Mai departe scrie-n carte »

Eu şi Şerbănică tocmai voiam să facem o mică recenzie de carte: Aurelia Borăşteanu – Vântul aripilor pierdute – Editura Contrafort, Craiova, 2009.

Când să ne-apucăm, ne speriarăm însă de următoarele restricţii de copyright, pomenite la începutul operei: „Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.“

Aşa încât nu ne rămase decât să vă cităm din carte, în cel mai sincer interes ştiinţific şi cu minim de explicaţii. Vă urăm lectură plăcută.

Pagina 6: (Vorbeşte Mammy) - Aţi văzut domnule Rhett când s-a trezut domnişoara Scarlett ea a crezut că a murit şi domnişoara Bony şi că nu mai are pentru cine trăi şi nici pe dumneavoastră nu v-a mai cunoscut domnişoara când s-a trezit din coma care a cuprins-o iar şi aţi văzut cât aiura, că a murit şi domnişoara Melany că am fost cu toţii la înmormântare, că a murit şi domnişoara Bony şi băieţelul pe care îl poartă şi acum în pântece şi pe care mă rog la bunul Dumnezeu să o întoarcă pe pământ fără nici o durere pe ea şi pe copil şi să vă puteţi iubi iarăşi familia.

Pagina 7: (Vorbeşte Rhett):
- Da, Mammy! Eşti o femeie ce nu se pot explica decât lucruri bune…

Pagina 12: (Vorbeşte Rhett):
- …pe Scarlett eu nu i-o dau nici lui Dumnezeu iar dacă nu se mai scoală nu dumneata eşti cea care suferă ci eu.

Pagina 24: (Într-o scrisoare de la Melany şi Asley):
Dragă Scarlet şi Rhett,
Am aflat despre gestul şi bucuriile pe care ţi le-a făcut Rhett şi ne-am grăbit să-ţi răspundem la fel de repede…

Pagina 25: (Narează autoarea):
Rhett coboară scările cu paşii lui de bărbat cu alură de căpitan şi cu înfăţişarea de Bancher.

Pagina 26: (Narează autoarea):
Micuţa Eliza făcu un an şi au fost invitaţi toţi prietenii. Timpul trecea foarte uşor iar Rhett îşi primi postul de bancher la o bancă şi ca patron la banca pe care i-o cumpărase Scarlett.

Pagina 28: (Narează, desigur, tot autoarea):
Au plecat pe croazieră două săptămâni cu iahtul pe care l-au cumpărat. Bony o strigă pe Scarlet şi pe Rhett să-i arate un peşte de pe acest minunat tărâm al apelor.

Pagina 38: (Vorbeşte cineva, nu-mi dau seama cine):
- Aaa! Uitasem să-ţi spun, Rhetton vrea să-i cumpăr o herghelie de cai pe care să-i facă cai de curse.

Pagina 42: (Vorbeşte Scarlett):
- Oooo Rhett, iubirea ce-ţi port este mai mare decât orice, iar faptul că avem bani este şi faptul că muncim, iar copiii sunt foarte fericiţi.

Pagina 46: (Narează autoarea. Spoiler: urmează o metaforă!):
- Chiar dacă apa era caldă de vară, ploaia şi furtuna o făceau de gheaţă datorită disperării.

Pagina 56: (Narează autoarea):
Rochiile Parisului erau de o fascinaţie rară şi de o eleganţă proprie, iar Scarlett îşi alesese două rochii de la casa de modă pe care o deschisese Melany la Paris. Banca lui Rhett mergea foarte bine iar domnul căpitan aranjă ca la cursele de cai de la Paris să poată concura şi el cu caii la dublu compus.

Pagina 65: (Narează autoarea):
Iarna fu destul de ţârzie şi ţinu până în luna februarie.

Pagina 66: (Ultima frază a romanului, narează autoarea):
Frunzele toamnei agăţate parcă în vânt alergau în amurgul serii pe străzile Parisului precum copacul agăţat pe pământ ce străjuie Tarra alături de înregul pământ.

Atenţie! Această carte există şi are chiar şi ISBN! Şi să ştiţi că n-am glumit când am spus că am citat-o din pur interes ştiinţific: aşteptăm perlele elevilor la BAC-ul viitor pentru un studiu de literatură comparată.

Asta o fi frumuseţea unui blog, să ajung să dedic un post de-ăsta unui prieten cu care vorbesc de câteva ori pe zi? Mă rog.

Am primit deci nişte citate din maddox.com, site pe care l-am citit deseori cu plăcere şi pe care chiar m-a bătut gândul să-l imit şi să-l românizez, la un moment dat. A făcut-o între timp, de altfel, băiatul de la www.piticigratis.com. Mă rog din nou.

Deci domnul Maddox zicea că blogurile sunt de căcat, chestiune cu care am fost multă vreme de perfect acord.

Ceva mai recent, am înţeles că inclusiv site-ul său, cel mai bun site din univers – dacă e să te iei după google, nu e nici mai mult nici mai puţin decât un blog – ca principiu de funcţionare şi teme de expresie. Adică n-o să găseşti acolo altceva decât opiniile şi părerile pe care domnul Maddox binevoieşte să le aibă. Caz în care pot spune că domnul Maddox dă dovadă de ipocrizie şi e de căcat şi el, cu blogul lui cu tot, ca toate blogurile pe care le critică.

Dacă, eventual, ar fi vorba de nuanţele lingvistice care fac diferenţa dintre un site personal şi un aşa zis blog, apoi eu deocamdată nu mă pricep prea bine la aceste aspecte. Când o să înţeleg, o să am o părere. Pot spune însă că puţine din blogurile pe care am intrat în ultima vreme îşi mai păstrează aerul originar, de web-log. De cealaltă parte, multe dintre ele sunt acum doar nişte site-uri impersonale, de prezentare, doar că sunt home-made.

Şi în plus e limpede că, în timp ce un site de rahat te costă câteva sute de euro, asta în cazul în care nu ţi-l face vreun prieten pe câteva beri, un blog tip wordpress sau blogspot e fix moca, ba e şi optimizat pentru a atrage cât mai mulţi cititori, într-un timp cât mai scurt.

Cum ziceam, nu sunt chiar un peşte în apa lui atunci când vorbesc despre bloguri. Am însă o experienţă destul de lungă în presa scrisă, suficientă cât să vă garantez că e tehnic imposibil să mai găseşti o publicaţie care să-ţi găzduiască ideile, fără să te cenzureze sau să te motiveze să te autocenzurezi. Asta în timp ce lumea cărţilor, faţă de care am un respect tot mai condiţionat, se comportă foarte dubios: autori obscuri publică fără restricţii, la edituri la fel de obscure, pe cheltuială proprie, cărţi absolut imbecile, a căror esenţă vidă n-ar merita nici măcar deranjul unui blog.

Chiar azi îmi ajunse în faţa ochilor o carte în care o tanti din Craiova găseşte de cuvinţă să scrie continuarea romanului „Pe aripile vântului“… E ceva incredibil, delicios, vă jur, nu ştii dacă să râzi de comicul situaţiei sau să plângi de mila autoarei. Promit să mai vorbesc despre asta, cu prima ocazie.

Şi ca să închei acum: am făcut compromisul e-mail-ului, deşi ştiam că nimic n-o să se compare vreodată cu emoţia unei scrisori la plic, cu senzaţia aia evanghelică pe care ţi-o dădea cutia poştală în zilele în care nu era goală. Am făcut apoi compromisul yahoo messenger, căruia am reuşit totuşi să-i rezist vreo doi-trei ani. Iată că fac acum compromisul blogului. Mai rămân totuşi, pe lista neagră, nobile organizaţii gen hi5, myspace, tweeter (am fost corectat, cică se scrie twitter, n-aveam de unde să ştiu…) etc, care mi se par nişte mari porcării. Dar mi-am învăţat lecţia: nu mai zic niciodată „niciodată“.

În orice joc sau sport, învingătorul e considerat mai bun sau mai norocos decât învinsul. Cred că şi în biliard e la fel. Am zis de biliard pentru că e unul din exemplele de jocuri pe care poţi să le practici de unul singur, ţind loc de amândoi concurenţii. Poţi deveni o dublă persoană: dai în bile pentru tine, pe urmă dai în bile pentru celălalt tu. La un moment dat, unul din tine – tu1 sau tu2 – va câştiga şi, firesc, va fi mai bun decât celălalt – tu2 sau tu1. Dubioasă competiţie.

La asta mă gândeam mai zilele trecute, când m-am apucat de blogul ăsta, la insistenţele şi sub supravegherea lui Piele, da-i-ar Dumnezeu sănătate, că tare bine se pricepe la treburi de-astea. Ani de zile am dispreţuit blogurile şi blogăritul (o să încerc în curând să rememorez motivele pentru care aveam această atitudine, deloc neîntemeiată). Şi iată-mă acum devenind – pătimindu-mă să devin, mai exact – un practician al fenomenului. Moment în care îmi pun întrebarea celui care joacă biliard de unul singur: care din mine e prostul? Ăl de ieri sau ăl de azi?

Voi afla vreodată. Până atunci, ca să suplinesc cât de cât ideea unei arhive de blog, am postat aici câteva dintre textele pe care le-am scris în ultimii ani, ca editorialist de pripas pe la 24Fun-ul Craiovei.

Şi, urându-mi din tot sufletul baftă, iată-mă dând drumul în marea junglă a internetului acestui pui de blog, adresat îndeobşte celor cărora le place să gândească cu mintea lor, chiar şi cu riscul de a nu ajunge niciodată la o concluzie.

Îmi plac vremurile astea în care negrul trece drept un tip de culoare, prostul drept persoană cu dizabilităţi, mincinosul e luat de diplomat, curvele sunt curtezane, urâtele amatoare de sex pe fugă sunt english pub girls, orice lipsă de gust se justifică prin conceptul eco, iar oamenii fără coloană vertebrală sunt catalogaţi ca având o flexibilitate morală sporită.

De altfel, cred că asta e chiar uşa secretă către o viaţă fericită, lipsită de umbra regretului şi de amărăciunea eşecului: flexibilitatea morală. Uită-te la vulpi. Ştii cum le ponegreşte lumea, zicând că n-ajung la struguri şi p-ormă decretează că-s acri. Dar ia gândeşte-te o ţâră: ai văzut vreodată o vulpe nefericită?

O să vezi că nu e greu, iar rezultatele sunt glorioase. Trebuie doar să ţii minte două tehnici de autoapărare, aplicabile tuturor ironiilor sorţii. Prima procedură: dacă în jurul tău se întâmplă ceva bun, e întotdeauna meritul tău. Eşti omul care sfinţeşte locul. Eşti sfetnic de nădejde sau, pur şi simplu, le porţi noroc celorlalţi. Fără tine, ar fi fost nasol. A doua tehnică, în corolar: dacă, din păcate, ai făcut vreun pocinog, apoi asta nu e niciodată, dar niciodată – reţine! – vina ta. E vina părinţilor sau a copiilor, a duşmanilor sau a prietenilor, a femeilor sau a bărbaţilor. Eventual, ca să nu trebuiască să pomeneşti vreun nume, poţi să dai generic vina pe anturaj sau, şi mai eficient, pe sistem.

De bună seamă, uneori va fi nevoie să lupţi pentru fericirea ta, ceea ce va cere sacrificii. Să nu fii cumva tâmpit şi să te sacrifici tu! Fericirea ta cere să nu eziţi să-ţi arogi meritele altuia, să nu te ruşinezi să dai vina pe altcineva. Lupta, deci, va fi scurtă şi încununată de victorie. Adevărul va fi de partea ta, căci, în noua lumină a flexibilităţii morale, adevăr e orice propoziţie care îţi convine.

Observi cât e de banal? Chiar te miri şi tu că nu ţi-a trecut prin cap până acum o aşa elementară reţetă pentru împlinirea spirituală. Ei bine, n-a fost vina ta, ci a celor care te-au minţit, spunându-ţi că omul trebuie să aibă principii. Anturajul, deci, ţi-a amânat dreptul la fericire. Dar, de azi, eşti liber ca o pasăre. Nisipul întregii Sahare îţi aşteaptă, primitor, capul de struţ.