Cum să scrii pe blog o labă despre o labă fără să pară labă
Încep să învăţ cum e cu blogurile astea, ceea ce sper să-mi folosească atât mie personal, în postările viitoare, dar şi vouă, în caz că vă veţi apuca de blogărit sau veţi dori să vă îmbunătăţiţi performanţele de gen.
Primul lucru pe care l-am înţeles e că blogării, cu mine în frunte, suferă de boala aia pe care o diagnosticase Cioran într-o cărţulie de-a sa: nu au nimic de spus, dar sunt chinuiţi de nevoia de a spune ceva. Neavând nimic de spus, ar putea să tacă, aşa cum aş putea şi eu să tac. Chinuindu-ne însă nevoia de a scrie, evident că activitatea noastră scriitoricească seamănă a labă. Şi, de aici, marea problemă: cum să maschezi această frecţie, cum s-o ambalezi frumos şi s-o faci să pară ditai travaliul de futai artistic?
Până acum, am descoperit câteva reţete simple, pe care, mărinimos cum mă ştiţi, vi le împărtăşesc gratis, în speranţa că bunul Dumnezeu mă va recompensa pentru marea mea bunătate şi îmi va pune pe bilet numerele câştigătoare la 6 din 49.
1. Nu trebuie niciodată să te dai de gol şi să recunoşti că scrii despre nimic. Cum faci asta, în condiţiile în care tu chiar scrii despre nimic? Foarte simplu. Zici că scrii despre tine. E cam acelaşi lucru, dar în felul ăsta laba ta va părea o operă orgasmatică de cunoaştere de sine, o introspecţie eliberantă.
2. La fiecare cuvânt pe care îţi vine să-l foloseşti, mai adaugi încă unul, sau chiar două, dacă eşti talentat. Ca să aibă succes, fraza pe care tocmai am încheiat-o şi care are 19 cuvinte trebuie să ajungă să sune cam aşa: De fiecare dată când mintea ta febrilă scoate la suprafaţă o idee care se doreşte cu fervoare a fi verbalizată, este imperios necesar ca vocabularul tău complex să se interpună în chip constistent pe drumul dintre ipoteză şi concluzie, ca nişte jaloane logice pline de culoare, aşa încât noţiunile să capete nuanţele potrivite, substantivele să-şi găsească epitetul iar verbele să-şi întâlnească adverbul, pentru a pune în deplină valoare harul tău literar. 71 de cuvinte! Asta înseamnă să obţii performanţă pe blog!
3. Regula 2 se aplică odată cu regula 1, adică atunci când nu ai nimic de spus. Dacă, prin absurd, ai ceva de spus, atunci schimbă tempo-ul: foloseşte fraze scurte, uşor de urmărit. Două cuvinte. Sau trei, maxim. Exact. Nu trebuie să rişti ca ideea ta atât de rară să treacă neînţeleasă de către cititor, aşa că e bine să te exprimi concis atunci când te-a lovit inspiraţia.
3. Nu te sfii să poceşti cuvinte. Lasă impresia că inventezi sintagme noi, care să poată satisface linear, nu scalar, întreaga ta dorinţă de exprimare.
4. Foloseşte extensiv vocabularul porcos: pulă, pizdă, coaie, lindic, conjugă-l pe a fute cât de des, plus cur, căcat, pişat, mă piş etc. Nu uita de labă, aşa cum am făcut şi eu, la începutul acestui text. Organele genitale şi actele copulative dau plusvaloare blogului tău, făcându-te să pari: sincer, nonconformist, liberal, revoluţionar, potent, deschis la minte etc etc.
5. Însiropează-ţi textele cu unul dintre ingredientele asociate în general oamenilor deştepţi: amărăciune, revoltă, dispreţ etc. Aplică-le la domenii precum: viaţă, sistem, televiziune. Dacă eşti în toane bune şi nu-ţi vine să fii acru, adu-ţi aminte un vers de-al lui Cohen: everybody’s got this broken feeling, like their father or their dog just died. Aşa că imaginează-ţi că tocmai ţi-a murit tatăl sau căţeaua şi, cu atitudinea asta funerară, dă-i drumul la treabă. Vei scurta enorm calea spre succes a blogului tău.
Deocamdată, atât. Când o să mai îmi vine alte sfaturi în minte, o să vi le pun la dispoziţie. Acum însă, trec de la teorie la practică şi vă dau un exemplu concret: cum să relatezi pe blog că ai dat o labă.
LUCRARE DE CONTROL
Se spune că un bărbat cere mâna unei femei atunci când se satură de-a lui. În seara aia, cu siguranţă, nu aveam chef să cer mâna niciunei femei.
Eram scârbit până în măduva spinării de toate posturile astea de televiziune comerciale şi de fufele televizate, pe care le-aş putea împărţi în două categorii: unele sunt prea târâturi, prea uşuratice, prea proaste, te fac să-i priveşti cu înţelegere pe poponari. Celelalte sunt prea perfecte, făcute parcă să-ţi producă frustrări, să te facă să-ţi doreşti să devii miliardar doar că să le găzduieşti condurii de cleştar pe fruntea ta.
Ceva e totuşi valabil pentru ambele categorii: sunt cu toate nişte curve. Pe primele le plăteşti ca să le fuţi, pe celelalte le plăteşti ca să nu le fută alţii. Judecam drept şi stăteam strâmb, ca Al Bundy, trecându-mi poetic vârfurile deştelor prin propriul păr creţ. Şi tot aşa, şi încă puţin, până când s-a întâmplat ruşinea. Izmenele mele aveau musafiri la ceas de seară.
„Ce mă mai mint?“, mi-am spus.
Trebuie să vă povestesc acum ceva, ca să pricepeţi. Am un prieten a cărui meserie presupune lungi plimbări prin ţară. Cu maşina. Odată, în timp ce conducea spre Piteşti, a constatat un fapt straniu: de vreo patruzeci de kilometri nu făcea altceva decât să se joace cu propriile coaie. Şi să conducă maşina, desigur. Evident că joaca asta făcuse să-i crească un al treilea picior, ca şi cum cele trei pedale ale maşinii ceruseră să fie tratate nepreferenţial de către ludicul meu amic. Moment în care acesta a tras maşina într-o parcare de tiruri şi şi-a spus vorba asta: „Ce mă mai mint?“. Pe urmă a făcut demersurile necesare revenirii la statutul de fiinţă bipedă, amputându-şi prin tehnica frecării cel de-al treilea organ submedian.
Ce mă mai mint?
Şi nu m-am mai minţit: in mano, veritas! Am luat în vizor un punct fix, nedefinit, şi prin punctul ăla au trecut de-a valma Mihaela Rădulescu şi Eva Kent, Andreea Mantea şi Sexy Brăileanca, Daniela Crudu şi toate bebeluşele lolitice, plus vreo zece prezentatoare de ştiri sportive, plus Oana Zăvoranu (şi Pepe să se uite!, vorba lu’ Gigi Becali), plus nişte colege de serviciu, care nu ştiu exact ce căutau acolo, în imaginaţia mea, dar cu siguranţă că se băteau toate pentru un boţ din sărmana mea pulă, mai ceva ca la Verdun.
Oricum, după două minute, ele erau satisfăcute pe de-a-ntregul, iar eu aveam, după cum se poate vedea, un cearşaf numai bun de atârnat pe blog.