THE BLOG-BÂRLOG

Cel mai iubit dintre pământeni, Victor Petrini, îşi cerea iertare, pe la începutul cărţii, pentru lipsa sa de credinţă în Dumnezeu. Ateul minoritar (anii ’30 – ’40) simţea nevoia să se justifice în faţa publicului creştin majoritar, de ce n-a fost să fie şi în sufletul lui un Dumnezeu.

Tot aşa, dar în sens invers, eu mă simt câteodată nevoit să-mi cer scuze majorităţii înţelepte pentru că – aşa a fost să fie – cred în Dumnezeu. Ba chiar, în prostia mea, nu mă rezum să cred într-un Dumnezeu la modă, aşa cum li se mai întâmplă unora: un Dumnezeu discret, făcut după chipul şi asemănarea noastră, la care ne raportăm şi în faţa căruia ne milogim doar când viaţa ne introduce câte una bucată morcov în cur. Nu, atitudinea mea sfidează cu cel mai prost gust noul trend intelectual: mă închin când trec prin faţa bisericilor, mă duc la liturghie o dată sau de două ori pe lună, cotizez la bunăstarea tagmei preoţeşti, evit să drăcui – deşi înjur ca un porc, mă preocupă propriile păcate şi nădăjuduiesc în iertarea lor etc.

Aş putea să apelez la sprijinul ideologic al unor oameni mult mai deştepţi ca mine şi care se ambiţionează şi ei să gândească îngrădiţi de valorile creştine. Aş putea, de exemplu, să mi-l trag de partea mea pe Andrei Pleşu, care spunea că nu e o diferenţă de fond între gândirea ateului, care caută în viaţă dovezile inexistenteţei unei divinităţi, şi cea a credinciosului, care caută contrariul: dovezile existenţei lui Dumnezeu. Aş putea să-i invoc, de-a valma, pe Descartes, Pascal sau Einstein, oameni care, deşi au revoluţionat mate-fizica, s-au ambiţionat ca, în sinea lor, să rămână inexplicabil de metafizici. Nici aşa însă nu mi-aş scoate pârleala, fiind în continuare la mintea cocoşului că Dumnezeu n-o să se apuce să existe doar pentru că X, Y şi cu mine au chef să creadă în el.

De altfel, dovezile inexistenţei lui Dumnezeu sunt omniprezente şi atât de evidente încât, repet, trebuie să-mi cer scuze că le jignesc inteligenţa contemporanilor mei crezând în El. Urmează o enumerare rapidă a unor dovezi care mi-au fost prezentate până acum, fără pretenţia de a fi completă:

Darwin, Zeitgeist, Codul lui DaVinci, cum s-a putut crea omenirea dacă singurii fii ai lui Adam au fost bărbaţi?, Iisus a fost luat de pe cruce de apostoli şi n-a înviat niciodată, Inchiziţia, popii şi călugării care fură şi se fut în cur unii pe alţii, Ştefan cel Mare care a ajuns sfânt deşi era un despot de cea mai joasă speţă, copiii care mor în fiecare zi, războaiele, sateliţii care au constatat că nu e nicio urmă de Dumnezeu pe rază de câţiva ani lumină, nu există viaţă după moarte, cazul Tanacu, Hitler şi Stalin, securistul Teoctist, extratereştrii care au vizitat şi altoit omenirea acum zece mii de ani şi câte şi mai câte.

Ştiinţa actuală, de bună seamă, mi-ar putea oferi sute de indicii care să mă ajute să constat inexistenţa unui alt Dumnezeu decât rodul întâmplării. Şi aici însă mă dovedesc deosebit de reticent şi îmi pun câteva întrebări stupide: de exemplu, matematicienii secolului XX au ajuns la concluzia că teoria relativităţii se confirmă pentru un număr de fix 11 dimensiuni. Viaţa noastră le consumă pe primele patru, iar dintre acestea numai trei sunt dezvăluite puterii de înţelegere a omului comun, căci reprezentarea curbei spaţiu-timp rămâne monopolul geniilor. Restul de şapte dimensiuni urmează a fi desluşite vreodată, dar cu siguranţă că Dumnezeu nu are loc printre ele, pentru că nu există.

Fizica atomică a ajuns şi ea cu descoperirile la un nivel greu de asimiliat profanilor şi nu a dat peste Dumnezeu nici în interiorul microparticulelor, nici în afara lor. E adevărat că, deocamdată, fizica nu a reuşit să-şi explice nici măcar cum funcţionează forţa gravitaţională. (Lumina este alcătuită din fotoni, undele electromagnetice au la bază electroni etc, dar despre forţa gravitaţională încă nu se ştie ce microparticule are la bază, deşi se poate induce lesne că trebuie şi ea să fie alcătuită din ceva.) Nefiind, deci, totul descoperit, aştept cu interes revelaţia vreunui savant nebun privindu-L pe Dumnezeu – dacă, desigur, va sta cineva să-l asculte.

Voi mai delira pe tema asta, când voi mai prinde un piculeţ de timp liber. Până atunci, însă, trebuie să-mi cer iertare, în nume propriu şi al unui Dumnezeu a căruit existenţă se contramandează, că poluez blogosfera cu astfel de idei fumate. Ca şi la Victor Petrini: aşa s-a nimerit să fie.

This entry was posted on Sunday, March 29th, 2009 at 15:22 and is filed under Bârlozofie, Toate. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.