THE BLOG-BÂRLOG

Am scornit un test, pe care o să vi-l propun şi vouă.

Imaginaţi-vă că viaţa e o plimbare pe o costişă munte. Viaţa e frumoasă, de bună seamă, aşa că şi plimbarea şi muntele trebuie să fie frumoase. Închideţi ochii o clipă şi imaginaţi-vă: aerul tare şi curat, versanţii cu priveliştea lor măreaţă, brazii undeva în zare, cerul ăla de munte, dubios de albastru. Mai adăugaţi în peisaj ce credeţi voi că poate să vă facă plimbarea mai încântătoare: o turmă de oi care behăie şi pasc, un cioban care cântă din fluier, un izvor cu apă limpede sau un mic popas cu o bere rece. Las toate aceste detalii la latitudinea voastră, dar nu uitaţi: plimbarea asta pe munte e chiar viaţa voastră, de când v-a tăiat moaşa buricul şi până vă cânta popa Veşnica Pomenire. Gata, v-aţi imaginat-o?

Mai departe scrie-n carte »

Altă chestie de care mi-am dat io seama e că nu mai are rost să tot gândesc. Trebuie doar să mă uit la Mircea Badea.

Ca s-o lămurim din start: nu e vreo caterincă subtilă, vorbesc serios. Oricum n-are sens să gândesc cu capul meu, pentru că, desigur, concluziile mele vor fi aceleaşi cu ale lui sau nu vor fi deloc. Aşa că gata, de azi înainte spun stop gânditului.

Nici înainte nu prea mai gândeam, ce-i drept. Gândea trustul Realitatea-Caţavencu pentru mine. De-aia-mi şi ziceau mereu că sunt mai deştept decât cititorii altor ziare, pentru că gândeam cu mintea lor. Şi am fost foarte măgulit fiindcă ei, care sunt atât de deştepţi, mi-au zis că sunt deştept şi io, aşa încât i-am lăsat ani de-a rândul să gândească pentru mine.

Mai departe scrie-n carte »

Am încercat să-mi imaginez că aş da Bac-ul şi mi-ar pica lirica lui Puşi Dinulescu. Nu ştiţi cine e Puşi Dinulescu? N-are nimica. Păi ce, parcă pe Vasile Voiculescu îl ştiaţi până să vă-nveţe la şcoală despre el…
Mai departe scrie-n carte »

Un optimist:
E un pahar pe jumătate plin.

Un pesimist:
E un pahar pe jumătate gol.

Un optimist incurabil:
Cum să facem să-l umplem?

Emil Cioran:
Se va goli în curând.

Gigi Becali:
Io îi iert şi p-ăia de l-au umplut, şi p-ăia de l-au golit, mă-nţelegi? În Săptămâna Mare nu mai am io războaie.

Majorică:
Aveau şi în Mall pahare de-ăstea, şi erau şi mai prrrretty.

Blăniţa:
E un pahar jumătate pli… Ups! E un pahar gol. Mai departe scrie-n carte »

Unii mă ceartă că n-am mai scris. Altcineva mi-a zis că m-am narcisizat şi că de-aia mi-am făcut blog. Printre cunoscuţi şi opiniile lor, am reuşit cu succes să-mi fac timp pentru nişte zile grozav de proaste, probabil cele mai proaste din toată viaţa mea, care mi-au ostoit tot cheful de a mai scrie vreun rând sau altul.

Mi-am zis mereu că, oricât de prost mi-ar merge vreodată, îmi rămâne scrisul. Ei bine, se pare că m-am înşelat. Vărându-mă necăjit, nici inspiraţia şi nici talentul nu s-au mai apucat să mă deranjeze. Aşa că, incapabil să-mi depăşesc propriile limite, m-am tot simţit neputincios ca o gânganie răsturnată. Degeaba am şase picioare, mi-am zis, dacă sub ele, în loc să fie pământul, sunt eu însumi. Mai departe scrie-n carte »

Nu e politicos să fumezi când la masă mai e cineva care mănâncă, şi tocmai de-aia îmi cer mereu voie să-mi aprind ţigara:

- Sper că nu te deranjează dacă mănânci în timp ce eu fumez?

Se pare că vorba asta are o istorie mai veche. Erau, cică, doi călugări (iezuiţi) care aveau patima fumatului şi care s-au dus la Papă, cerându-i o bulă prin care să le fie permis fumatul în timpul rugăciunii.  Primul a ieşit dezamăgit:

- L-am întrebat pe Papă dacă pot să fumez în timp ce mă rog şi a spus că nu, categoric.

Al doilea a ieşit vesel:

- L-am întrebat pe Papă dacă pot să mă rog în timp ce fumez şi mi-a dat voie.*

Poate nu vă daţi seama ce grozavă lecţie de viaţă e această mică glumă. Credeţi-mă pe cuvânt că snoava asta ascunde jumătate din calea omului modern spre fericire. Într-o seară, când o să am mai mult chef de delirat pe-acilea, o să insist un pic asupra ei. Şi – dacă nu intuiţi deja implicaţiile – o să mă înţelegeţi atunci.

* am găsit povestea asta, pe lângă multe altele, în Filosofia pentru bufoni – Mic tratat de tot râsul filosofilor, de Pedro Gonzalez Calero, Nemira, destul de recent.