Beautiful Losers
Am scornit un test, pe care o să vi-l propun şi vouă.
Imaginaţi-vă că viaţa e o plimbare pe o costişă munte. Viaţa e frumoasă, de bună seamă, aşa că şi plimbarea şi muntele trebuie să fie frumoase. Închideţi ochii o clipă şi imaginaţi-vă: aerul tare şi curat, versanţii cu priveliştea lor măreaţă, brazii undeva în zare, cerul ăla de munte, dubios de albastru. Mai adăugaţi în peisaj ce credeţi voi că poate să vă facă plimbarea mai încântătoare: o turmă de oi care behăie şi pasc, un cioban care cântă din fluier, un izvor cu apă limpede sau un mic popas cu o bere rece. Las toate aceste detalii la latitudinea voastră, dar nu uitaţi: plimbarea asta pe munte e chiar viaţa voastră, de când v-a tăiat moaşa buricul şi până vă cânta popa Veşnica Pomenire. Gata, v-aţi imaginat-o?
Bun, acum răspundeţi-mi la o întrebare: ce făceaţi acolo, în viaţa voastră ca o plimbare pe munte? Urcaţi panta sau coboraţi pe ea?
Presupun că urcaţi.
Asta e marea noastră prostie. Ne imaginăm că avem de urcat un drum pe care, de fapt, trebuie doar să învăţăm să-l coborâm.
***
Desigur, asta vrem noi de la viaţă, asta am fost educaţi să vrem: să ajungem în vârf. Să urcăm, să câştigăm, să învingem, să cucerim, să strângem, să adunăm. Evoluţia noastră trebuie să fie ascendentă. Dar, vai, ce ironie: nu ne lasă matematica! Păi cum să iasă crescător graficul unei funcţii care începe cu bucuria naşterii şi se termină cu tristeţea morţii?
Adică, vă întreb: când eram pe vârful muntelui: când ne-am născut sau când ne ducem pulii de suflete? Eu cred că e destul de evident că prima variantă e cea adevărată. Iar acum, că am stabilit punctul de plecare, destinaţia nu poate să fie decât una singură: la vale!
Dacă vă cunosc suficient de bine, în secunda următoare o să fiţi tentaţi să-mi daţi dreptate, dar cu amărăciune. Adică, vă mâhneşte gândul că aş putea avea dreptate.
Şi-atunci, eu iar vă întreb: de ce? Păi ce, vă ia cineva păşunile, brazii, aerul curat, cerul albastru, izvorul sau berea rece, turmele de miei? Vă ia cineva din frumuseţea vieţii, aşa cum v-aţi imaginat-o? Nu. E aceeaşi lume, cea mai frumoasă dintre lumile posibile, e acelaşi munte, aceeaşi plimbare… Doar că, băgaţi bine pe urechi: se va sfârşi jos. Nu sus.
Aparent paradoxal, sunt perfect sigur că aceia care înţeleg şi simt chestia asta în sufletul lor ştiu să se bucure de viaţă mai bine decât ceilalţi.
***
Orientalii, de exemplu, ştiu asta foarte bine. Ei gândesc altfel: la ei, vidul e armonie; la noi, e ceva nasol. Şi creştinii ar trebui s-o ştie, creştinismul fiind, înainte de toate, o lecţie despre cum să pierzi tot ce posezi din punct de vedere lumesc. Dintr-un motiv sau altul, însă, lumea creştină se suprapune aproape perfect lumii capitaliste. După atâtea revoluţii burgheze şi industriale, după cum lesne puteţi observa, mulţi dintre cei care-L urmează azi pe Iisus s-ar declara mulţumiţi şi cu mai puţin de 30 de arginţi.
Şi n-o să fiu ipocrit, şi n-o să mă scot aşa, din oficiu, din oala asta mizerabilă.
Dar măcar am învăţat ceva: viaţa nu are nimic comun cu vreo victorie sau vreun câştig. E doar o mai mare sau mai mică, mai lungă sau mai scurtă, mai palpitantă sau mai plicticoasă pierdere. O viaţă frumoasă e arta de a pierde frumos, de a fi un beautiful loser*, ca în romanul lui Cohen, de a scoate ce-i mai bun din paguba care ne e sortită. Iar dacă asta e arta, să ştiţi că eu, unul, aş cam vrea să devin un artist.
***
E totuşi o chestie care mă cam derutează: dacă îmi propun să învăţ să pierd şi reuşesc până la urmă să fiu un beautiful loser, nu e ca şi cum aş deveni un câştigător? Încâlcită poveste.
Presimt c-o să mai scriu despre asta.
*Nu-mi place, totuşi, cum e tradus în română: Frumoşii învinşi. Sună bine d.p.d.v. comercial, dar are o nuanţă care strică sensul: dacă ar fi vorba de învinşi, atunci ar trebui să existe atât învingători, cât şi o eventuală confruntare. Ceea ce nu se întâmplă.
Mânz, viezure, brânză, blog: filosofie, Religie, viaţă
pai ai indus inca de la inceput ideea de urcus precizand muntele drept loc de desfasurare al visului.
In mintea noastra dresata de simboluri, muntele egal urcus deoarece muntele e o denivelare imensa ce transforma drumul drept,lin ,in urcus.
In mintea mea, plimbarea avea loc pe o campie si era lina, dar,la un moment dat oboseam si picioarele ma mancau din cauza ierburilor prin care treceam. Asadar, la un moment dat, ma opresc si ma pun in cur, ma intind in iarba si privesc cerul si norii, ma dor ochii, ma ia cu ameteala si adorm….
Ma trezesc mai tarziu si realizez ca sunt murdar si trebuie sa ma spal. Nu am apa, trebuie sagasesc un rau, o apa, sa ma spal…etc
Pana la urma, toata plimbarea mi-o uit in cautarea micilor lucruri, care imi distrag atentia de la peisajul care se vrea a fi mirific, paradisiac.
Esti usor pesimist,aici- viata ca o mare pierdere- la urma urmei,problema e punctul de vedere din care analizezi lucrurile.
invinsii nu sunt frumosi deloc,sunt urati pt ca nu au castigat.Pot fi frumosi rasturnand realitatea si cautand frumuseti ascunse transformand infrangerea in ceva benefic,ei castiga ceva.
In ecuatia asta nu mai exista defapt deloc invinsi, toti castiga pt ca au facut plimbarea ta pe ” munte”.Plimbarea devine scop in sine, cei ce asteapta vreun fel de recompensa la capatul drumului
sunt niste naivi, desi isi pot oricand inventa recompense iluzorii,aici intervine religia cu mecanismele de consolare, viata de apoi, atat de populara.
Cand lucrurile merg rau, iau peisajul plimbarii si il descompun in parti mici pe care sa le pot inghitii fara probleme, campia devine astfel , nu un cosmar sisifian. Caci iau plantele care ma zgariau adineaori si le analizez vazand ca au floricele mici si albe si frunzulite marunte, deci pana la urma nu sunt chiar asa rele…