THE BLOG-BÂRLOG

Stăteam la Baumax şi ceream lămuriri despre inelele de draperii. O doamnă drăguţă îmi explica de zor, că doar de-aia ia salariu. La un moment dat, îmi timp ce făceam în minte socoteli, mi-am pipăit turul pantalonilor şi mi-am simţit curul.

Deci era a doua oară când purtam pantalonii ăia şi a suta oară când purtam pe dedesubt nişte chiloţi roşii, jolidon, cumpăraţi la un moment dat, pe fondul te miri cărei crize de ego. Acum constatam cu groază că pantalonii mei aveau o ruptură grozavă, de la betelie până aproape de genunchi, prin care se vedeau, lăbărţaţi, chiloţii roşii şi picioarele mele sexy.

Doamna amabilă îmi explica de zor cum e cu clemele şi cu fi-urile de draperie, moment în care eu, într-o vagă stare de şoc, zic: Mai departe scrie-n carte »

Îl am acasă pe tata, care de fiecare dată când macheşte pune placa lui preferată, cu reforma în învăţământ, aia care nu se întâmplă niciodată, pentru că oamenii competenţi (ca el, desigur) au fost daţi la o parte.

Dar nu-i aşa că ştiţi clişeul? Sistemul de învăţământ românesc, de căcat, pula mea, în alte ţări e mai bine şi aşa şi pe dincolo.

Acuma stătui cu pretenu’ Lucică pe mess. El e plecat în Canada de fro doi ani şi a început să vadă cum stă treaba pe-acolo. Eu nu fac decât să beşuiesc la mine pe blog câteva din punctele conversaţiei:

• În Canada sunt 11 milioane de analfabeţi (o treime din populaţie).

• Asta deşi şcoala cică e o joacă – şi chiar e, martor să-mi fie d-na Niculescu de mate, dacă ecuaţia de gradul doi se învaţă în clasa a doişpea.

• Corecturile lucrărilor nu se fac cu roşu, iar notele se anunţă individual, adică între patru ochi, ca nu cumva să-i fie afectat ego-ul mucosului.

• Dacă vrei “Universitate” îţi dă statul bani de studiu, creioane, bere etc, bani pe care îi dai tu înapoi în X ani. (Asta chiar sună bine… Păcat că n-ai ce fute în Canada aia, altfel m-aş duce şi eu iar la şcoală…)

• În ciuda facilităţilor, gradul de promovabilitate în sistemul de învăţământ universitar e foarte mic, iar acest mărunţel procent e meritul imigranţilor chinezi, indieni, ruşi.

Mă rog, el mai îmi zise câteva, dar nu mă apuc să le înşir.

Şi n-am scris asta ca să convertesc pe cineva la dragostea de ţară, nici ca să înjur capitalismul nord-american, ci pentru că mă enervează clişeele. Şi pentru că sunt convins că reforma din învăţământ o să fie un căcat. Forme fără fond, aş spune, dar mă enervează clişeele.

Mă-ntrebam cum ar fi fost dacă reclama la Tranzactiv s-ar fi petrecut într-un cămin de homosexuali.

Deci, poponarul activ ar fi venit seara acasă, obosit după atâta muncă, şi l-ar fi întrebat pe ălălalt, care ieşea de la veceu:

- Ce ai făcut azi, iubitule?

- Mai nimic…

- Să nu mă minţi, iubitule…

Am avut o revelaţie. Mi s-a arătat ce-mi lipseşte, ca să fiu un cetăţean cu adevărat deştept şi responsabil: trebuie să fac parte din marea oaste a luptătorilor antimanea.

Lucrurile aşa au stat: mi s-a arătat în vis James Hetfield, îmbrăcat în negru, călare pe un cal negru şi cu o aureolă neagră deasupra capului şi mi-a vorbit aşa: „Prietene, ţara voastră e o ţară de manelişti.“ Ştiu, i-am răspuns. „Din cauza lor, nu se ştie dacă o să mai venim şi a treia oară la concert, ca să apuci să-ţi iei şi tu bilet!“, mi-a zis Hetfield, şi pe urmă a dispărut, călare pe calul lui negru. Când se depărta, am văzut că, de şaua calului, era legat capul însângerat al lui Vali Vijelie, din care se mai desluşeau doar dinţii de aur. Iar calul, pe măsură ce se pierdea în zare, devenea o făptură mistică şi căpăta chipul lui Adrian Despot.

M-am perpelit toată noaptea, am năduşit sub plapumă, am avut insomnii, ca să zic aşa. M-am tot întrebat ce-o însemna visul ăsta şi, până dimineaţa, mi-am dat seama. Trebuie să lupt împoriva acestui flagel al subculturii, numit manea. Am înţeles că asta e cheia succesului, garantată mie-n sută: cu cât mă voi arăta mai dezgustat de manele, cu atât lumea cea bună din jurul meu va începe să mă vadă aşa cum sunt eu, de fapt: un tip ok, inteligent, cult, conectat la adevăratele probleme ale umanităţii şi cu pula mare.

La cafeaua de dimineaţă, marcat de vis, am întocmit un plan de luptă antimanele, împărţit în următoarele etape.

1. Etapa conceptuală: manelistul nu trebuie considerat om Mai departe scrie-n carte »

Aflai o poveste mişto cu Mitică Dragomir. Acum vreo doi ani sau când căcat a jucat România cu Luxemburgul în deplasare, Mitică, aflat în delegaţie, iese dintr-unul din magazinele ducatului înjurând ca pe câmpiile Bălceştilor. Unul din vecinii de excursie, craioveanul Costel Mitriţă, îl întreabă care-i pricina durerii.
- Băga-mi-aş cutare cutare, zice Mitică, e 1200 de euro un pulovăr!
Vecinul se-apucă să-i explice că aşa sunt preţurile, e o firmă scumpă, atâta face un pulovăr şi alte d-astea.
La care şeful Ligii se arată dispus să renunţe la o asemenea podoabă şi explică de ce:
- Păi ce pula mea, io port chiloţi de şase sute?

Gata, revin la lucruri serioase, cum ar fi moartea. Rândurile de mai jos sunt scrise pe un cavou din cimitirul craiovean Nisipuri:

Trecătorule opreşte şi dacă vrei tu citeşte. Fac justificarea pentru copiii mei şi nepoţi şi chiar pentru tine om bun. Am început construcţia la acest cavou la data de 25 iunie 1994. După o lună a început cel din faţa mea. Deci eu am început primul. Mi s-a aşezat acest cavou cred că în mod premeditat. Păcat. Eu ştiu că nici eu nici soţia mea sau copiii nu le-am făcut în viaţă nici un rău. Dar Dumnezeu a fost, este şi v-a fi. Păcat pentru o lucrare care pentru Cimitiriul Nisip e unicat să fie condamnată la întuneric pentru tot restul vieţii.

RĂUTATEA LUMII AICI ÎNCETEAZĂ
NUMAI FAPTA BUNĂ NU SE ÎNMORMÂNTEAZĂ
TRECUTUL E NOAPTEA, IAR AMINTIRILE
CANDELELE, CARE CU VREMEA SE STING
AH! CE GREU E SĂ FI OM

Înţeleserăţi, da? Nu mai poţi să-ţi faci un cavou care, vorba aia, să se învârtă după soare, că se găseşte un bulangiu care îţi ia lumina mormântului, numai aşa, de-afurisit, să-şi doarmă somnul de veci la nasul tău şi să-ţi ia viermii de la gură.

Şi uite-aşa, o lucrare unicat – uitaţi-vă la pozele de pe mormânt şi o să vă convingeţi că aşa e – fu condamnată la întuneric pentru tot restul vieţii. Ba chiar şi mai mult, dacă e să ne gândim că e vorba de un cavou.

Că e concurenţă în viaţă, ştiam, dar iote ce concurenţă e în moarte!
Pentru poze mai bune şi pentru varianta colegului Ivanov, de la care m-am inspirat, daţi un clic acilea, pe republicaoltenia.ro.

O să ziceţi c-am trecut de la escatologie la scatologie, dar aşa merg lucrurile şi pe blog: după treaba mică, vine cea mare.

Ştiţi reclama aia la Tranzactiv? Aia la care Şerbănică schimbă programul, când o vede?

- Ce-ai făcut azi, iubito?
- Mai nimic…

Eu ştiu şi continuarea.

- Cum adică, mai nimic?
- Păi, n-am prea făcut nimic.
- Adică nu te-ai căcat, iubito?
- Ba da, iubi, dar n-a prea fost să fie.
- A ieşit ceva sau nu?
- A ieşit un pic, iubitule.
- Cam cât, iubito?
- Cam cât un cârnăcior oltenesc tăiat în patru, iubitule.
- E bine, iubi. Decât deloc…
- Ştiu, dragostea mea. Lasă că mâine îmi cumpăr Tranzactiv şi o să mă cac mult.
- Bravo, mon amour. Să te caci cât o vacă.
- Aşa o să fac, promit.
- Şi să te gândeşti la mine când te trece, da?
- Da, dragostea mea.
- Noapte bună, iubitule!
- Noapte bună, iubito…

Pe vremuri, oamenii obişnuiau să urineze pe propriile răni, ca să nu se infecteze. Saramura şi acidul ureic au proprietăţi de-astea aseptice.

Bivolaru n-are nicio legătură: tradiţia medicală străveche nu presupunea să duci ceva la gură.

Făcând o paralelă între afecţiunile trupeşti şi cele spirituale, îmi e limpede că terapia asta ne-a rămas în continuare la îndepulă şi că mulţi înţelepţi încă o practică, pişându-se pe rănile sufletului.

Ce ustură ajută la cicatrizare.

Am o cunoştinţă care, marţea asta, dă examenul de permis. Omul e stresat rău, pentru că nu poate să se apropie deloc de barem.

Zice: “Nu pot, domnu’ Mihai, ale dracului de-ntrebări sunt pocite rău. Nu nimeresc mai mult de jumate de răspunsuri corecte.”

I-aş spune să lase şoferia pentru cei care se pricep la ea.

Partea interesantă e că omul meu a obţinut permisul de conducere în 1958. Da, da, în anul când s-a născut tata. Fix jumătate de secol mai târziu, a fost surprins de aparatul radar conducând cu 104 km/h într-o localitate şi, uite-aşa, a rămas cetăţeanul fără ţidulă.

Acuşica, musai să nimerească 14 răspunsuri din 15 şi, la cum îl văd eu pe om, n-are mari şanse să reuşească din prima.

Şi parcă îl văd pe miliţianul de examinare spunându-i bătrânelului vorba aia dulce: “Nici de căruţaş nu eşti bun!”

Practica ca practica, dar teoria ne omoară…