Reforma din învăţământ, un fel de a doua analfabetizare
Îl am acasă pe tata, care de fiecare dată când macheşte pune placa lui preferată, cu reforma în învăţământ, aia care nu se întâmplă niciodată, pentru că oamenii competenţi (ca el, desigur) au fost daţi la o parte.
Dar nu-i aşa că ştiţi clişeul? Sistemul de învăţământ românesc, de căcat, pula mea, în alte ţări e mai bine şi aşa şi pe dincolo.
Acuma stătui cu pretenu’ Lucică pe mess. El e plecat în Canada de fro doi ani şi a început să vadă cum stă treaba pe-acolo. Eu nu fac decât să beşuiesc la mine pe blog câteva din punctele conversaţiei:
• În Canada sunt 11 milioane de analfabeţi (o treime din populaţie).
• Asta deşi şcoala cică e o joacă – şi chiar e, martor să-mi fie d-na Niculescu de mate, dacă ecuaţia de gradul doi se învaţă în clasa a doişpea.
• Corecturile lucrărilor nu se fac cu roşu, iar notele se anunţă individual, adică între patru ochi, ca nu cumva să-i fie afectat ego-ul mucosului.
• Dacă vrei “Universitate” îţi dă statul bani de studiu, creioane, bere etc, bani pe care îi dai tu înapoi în X ani. (Asta chiar sună bine… Păcat că n-ai ce fute în Canada aia, altfel m-aş duce şi eu iar la şcoală…)
• În ciuda facilităţilor, gradul de promovabilitate în sistemul de învăţământ universitar e foarte mic, iar acest mărunţel procent e meritul imigranţilor chinezi, indieni, ruşi.
Mă rog, el mai îmi zise câteva, dar nu mă apuc să le înşir.
Şi n-am scris asta ca să convertesc pe cineva la dragostea de ţară, nici ca să înjur capitalismul nord-american, ci pentru că mă enervează clişeele. Şi pentru că sunt convins că reforma din învăţământ o să fie un căcat. Forme fără fond, aş spune, dar mă enervează clişeele.
Mânz, viezure, brânză, blog: educaţie