THE BLOG-BÂRLOG

Nu mă întrebaţi cum anume am ajuns să dau peste chestia următoare. Dacă vă spun că mi-a zis-o cineva, o să ziceţi că mă pretind de-ăla de nu face… Oricum, ideea tot aia e: pornhub, această Meccă a labagiilor din întreaga lume, regretă dispariţia prematură a lui Michael Jackson.

Acuma, aţi observat că la mine totul are o latură metafizică. Inclusiv ştirea asta tulburătoare, cum că lu’ pornhub o să-i fie tare dor de Michael Jackson, cam cum îi e lu’ Sexy Brăileanca dor de Tolea… Drept pentru care nu pot să nu mă-ntreb: da’ lu’ Michael Jackson n-o să-i fie dor de pornhub?

Pentru ajutorarea unei familii de proaspăt căsătoriţi, prietenii mei Adi şi Andreea s-au hotărât să-şi scoată maşina la licitaţie. Un asemenea gest caritabil nu putea să treacă neobservat pe sarpente, aşa că puneţi mâna şi cumpăraţi.

Dragi fani din toate colţurile ţării, nu uitaţi: maşina aia a fost condusă de mine însumi mai multe zeci de mii de kilometri, prilejuindu-mi nenumărate revelaţii şi favorizând tot atâtea idei geniale. E adevărat că majoritatea acestor idei mi-au fugit din cap după ce n-am mai mers cu ea, nemaiapucând deci să fie scrise. Probabil au rămas undeva în Fiat şi aşteaptă să daţi şi voi de ele.

Pentru detalii daţi click aici. Kilometrii sunt reali, nu sunt de-ăia de 500 de metri bucata, ca la maşinile din târg şi de pe autovit. Preţul în schimb ar putea diferi de realitate cu câteva sute bune de euro.

Se mai duseră două zile jumate pe apa weekendului şi iote cum iar mă prinse ziua de luni cu senzaţia apăsătoare că n-am băut cât mi-a trebuit.

Asta trebuie să v-o povestesc, ca s-o pricepeţi:

Nuţi e, în ciuda numelui, un băiat. L-am cunoscut la mare, acum vreo patru ani. La ceva vreme după aia şi fără nicio legătură directă cu faptul că mă cunoscuse pe mine, Nuţi s-a îmbătat ca un porc. A fost nevoie să-l ducă acasă doi prieteni. Ăştia, ca nişte adevăraţi prieteni, l-au urcat cu chiu cu vai la etajul trei, l-au răzmat de uşa apartamentului, au sunat şi au fugit, ascuzându-se la etajul doi şi devenind involuntar martorii următoarei conversaţii.

Când doamna mama lui Nuţi a deschis uşa, odrasla a căzut ca un sac de cartofi. Mă rog, n-am văzut niciodată un sac de cartofi căzând, dar mi-l pot imagina. Şi doamna mama lui Nuţi zice:

- Of, mamă, de ce nu băuşi cât îţi trebuie?

Iar Nuţi, întins pe gresie:

- Păi dacă n-avusei bani!

Post-postare: se pare că Nuţi neagă că ar fi fost implicat în acest incident şi că ar fi fost de fapt martor pe-acolo. Pula mea, telefonul fără fir. În schimb, am auzit că Nuţi şi-a tatuat pinguinii din Madagascar pe umăr.  Asta n-o mai dau de bună, o verific personal, în weekendul care vine, în Vamă.

- sau poate e ţeapă, ca să scape de cele 50 de concerte programate la Londra.

- iată dovada vie - sau moartă, dacă vreţi - că, oricât de mult te-ai dezumaniza, de partea asta cu mierlitul nu scapi. Viaţa te poate rata uneori, moartea în schimb e mult mai vigilentă.

- şi mai văd pe unii că-l plâng de parcă a trecut la cele veşnice însuşi Zeul-Pop-Fără-Nas-Născut-Negru-Făcut-Alb-Ca-Să-Fută-Copiii. Despre morţi, numai de bine, desigur, dar cum Michael va trăi veşnic în amintirea noastră şi-n analele şi oralele muzicii, îmi permit să fac o excepţie. Oare toate proastele care zbierau I love you Michael şi leşinau când le arunca Regele prosopul umblă acum în negru şi se simt văduve? Cum căcat să cânţi că Heal the World şi să umbli cu basma pe ochi să nu te spurce răsuflarea pulimii?

- de altfel, ăsta-i un semn de mare ignoranţă din partea noastră, când ajungem să credem că moartea unei vedete înseamnă mai mult decât moartea unui boschetar din gară. Reminescenţă a culturii semizeilor. Puteţi să v-o imaginaţi pe Madonna căcându-se şi ştergându-se la cur chiar în timp ce citiţi aici? Dacă da, înseamnă că nu v-aţi tâmpit de tot.

- îmi aduc aminte de tâmpiţii ăia de la Cotroceni care au zis în comunicatul de doliu de la moartea lui Teoctist că „a trecut în nefiinţă“. Păi un creştin când moare trece în fiinţă, să-i plângi de milă că a trecut în nefiinţă e ca şi cum i-ai da coliva la porci.

- catolicii au o sfântă, Christina Mirabilis (sau Christina the Astonishing, sau Christina din Liege), prăznuită pe 24 iulie. Am aflat de ea dintr-o melodie de-a lui Nick Cave. Această Uimitoare Cristina e, atenţie, protectoarea nebunilor (a nebunilor în general şi a epilepticilor în special). Mi se pare ceva grozav, că Dumnezeu a pus deoparte un sfânt şi pentru cei duşi cu pluta. Dacă-mi lipseşte ceva în ortodoxie, e un sfânt protector al nebunilor. O fi vreunul şi n-am auzit eu de el? Preventiv, devin un pic ecumenic şi mă bucur că există Sfânta Cristina, fiindcă nu se ştie când ajung la mila ei.

Nu ştiu dacă fuserăţi atenţi – eu unul nu fusei – dar marmota asta bătrână de Şerbănică se gândi el, între două Timişorene şi trei Ciuc, că n-ar fi rău să-şi testeze talentele scriind prima ştire în versuri (n-o fi ea prima, dar eu alta n-am mai pomenit) din istoria presei locale. Ştirea apăru prin surprindere în ultimul număr din Republica Oltenia, dar fraierul de poet făcu o greşeală: nu marcă vizibil prozodia, bătându-şi joc de propria-i muncă prin înşirarea versurilor unul după altul. Acuma vin io şi descâlcesc poezia, ca să vedeţi cu ce rasă de oameni dubioşi m-am înhăitat:

Adela bea vopsea

(ştire de Şerban Comănescu)

Când eşti proprietară a cafenelei Play,
Îţi poţi permite orice bizarerii să bei.
Aşa îşi luă Adela un Pepsi blue odată
Şi merse-acasă iute, să beie sticla toată.
(Nu, nu putea să-şi toarne la masă, în local:
ar fi crezut clienţii că-i spirt medicinal.) Mai departe scrie-n carte »

Am zbârcit-o mai rău decât pielea unei perechi de coaie octogenare şi mă simt atât de nasol încât cred c-o să renunţ la blog. Iată cum şi de ce:

Deci postasem io, în lipsă de inspiraţie, povestea cu masteranzii Marcea şi Roackeru, băgându-mă şi eu însumi în seamă pe-acolo, aşa cum muştele obişnuiesc să intre în atenţia curului de cal. Şi vine un comentariu, de la unul din cei cinci-şase cititori ai lui sarpente, sau câţi or fi ei, cu tot cu personajele în cauză.

Comentariul e ăsta, două puncte ghilimele.

Hai sa ti spun un secret tati. Jurnalist esti daca mazgalesti neste chestii destepte pa hartie si nu s luate din comunicate de presa. Nu te amagi ca daca ai platit si ti au dat nenii aia o cartie cum esti tare si mare chiar esti…Asa as putea sa mi iau si io diploma de om destept. A si inca ceva. Daca ai blog si scrii in iel nu esti jurnalist si nici scriitor. Anunti care ti e gradu de frustrare atata tot. Termometru stii?

Io acuma, în ignoranţa mea proverbială, îmi închipui că semnatarul răzvan o fi vreun muritor de rând şi, ca să aşez o tichie de mărgăritar pe calviţia-mi intelectuală, mă apuc să-i răspund.

Pula-n pizdă, Gigi Marga, hai să ne plimbăm cu targa, să vedeţi beleaua naibilii. Mai departe scrie-n carte »

- nu ştiu de ce postul meu anterior a fost considerat unul trist. Nu e. Ba, eventual, dimpotrivă. Dacă ar fi să fiu trist, păi aş avea de ce:

- am o cunoştinţă cu adevărat expertă în vede, în Zen, în tot ce poate teoretic aduce linişte. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat pe om dacă toată filosofia îi foloseşte la ceva atunci când îl doare burta. Răspunsul lui n-a fost da;

- am visat acum câteva zile că murisem şi că mă pregăteam să mă duc în iad. Răstimp, stăteam într-o sală de aşteptare cu băncuţe, neoane şi agitaţie, un fel de euro-gară, şi aşteptam sentinţa finală. A fost destul de deranjant;

- Dumnezeu are feluri dubioase de a se face prezent, iar dreptatea Lui se pare că diferă radical de a noastră. Acum mulţi ani, am făcut un reportaj cu o femeie al cărui fiu de 17 ani fusese ucis de un cioban. La câteva săptămâni după aceea, femeia îi găsise cadavrul şi avusese revelaţia: „Dumnezeu mi-a arătat în vis cine l-a ucis pe fiul meu.“ Femeia aia, v-o jur, are loc în Rai cu trei rânduri în faţa Maicii Tereza.

- revelaţie de seară: Evanghelie înseamnă veste bună. Ce ironie. Păi, pentru felul nostru de a ne trăi viaţa, evangheliile sunt doar un lung şir de veşti proaste.

- sau, mai nuanţat, cum citeam cândva în Caţavencu: peştişorul de aur are o veste proastă şi o veste bună. Vestea proastă e că vestea bună nu e pentru mine.

- pe vremea când oamenii îşi deschideau sufletele către frica de Dumnezeu (căci e în natura omului ca frica să premeargă dragostei), Pavel le zicea neamurilor cam pe dos: vestea bună e că vestea proastă ar putea fi şi pentru voi…

- şi totuşi, sincer, nu sunt trist. Ba sunt chiar vesel. Mă simt în zilele astea atât de sărac cu duhul, încât sunt îndreptăţit să-mi revendic dreptul meu la fericire.

- la final, tot din cântecul Mariei Tănase (eu mă delectez acum cu varianta lui Ştefan Iordache), al cărui anonim textier e mai genial decât un Cioran inutil lovit de cufureală: „Aşa-i lumea, trecătoare, unul naşte, altul moare… Ăl de naşte pătimeşte, ăl de moare putrezeşte, lume, soro lume…“. Ceva nelămuriri, întrebări?

- şi-i trecut de ora nouă… Şi-mi zic că e un moment bun să-mi mai scot din păcate afar’ din şură, poate le spală ploaia asta;

- l-am tot făcut pe Dumnezeu să râdă, eu şi complexele mele planuri de viitor. De-acum o să încerc să mă rafinez şi o să-mi mai fac doar planuri de trecut;

- revelaţie de seară: dacă am o falcă în cer şi una în pământ, să nu mă mai mir că toate pulile geosferei sunt la mine în gură;

- trebuie să dau burta jos. Majorică zice că nu-i mai place de mine cu burtă. Şi nici măcar nu ştie cât de groaznică a fost dimineaţa aia în care, uitându-mă în jos, nu mi-am mai văzut cariciul;

- trebuie să renunţ să mai gândesc în citate. Cum zicea şi Cioran: „cine gândeşte în citate, e pierdut“;

- ca să ai succes ca artist, trebuie să fii virulent şi tranşant în idei. Ca să fii înţelept, trebuie să fii echilibrat. Ca să fii cu adevărat un om mare, trebuie să fii foarte tranşant în echilibru. Invers nu e valabil: echilibraţi în virulenţă sunt toţi proştii;

- cea mai scurtă noapte a anului. Parafrazând Paraziţii: doar noaptea e mai scurtă decât pula mea;

- nu-i nicio metodă de a eluda adevărul mai folosită şi mai periculoasă decât truismul;

- nu poţi iubi simultan omenirea în ansamblu şi oamenii din jurul tău. Cine vrea să salveze omenirea sigur nu-şi iubeşte îndeajuns familia;

- la fel e şi cu femeile: nu poţi iubi rasa femeiască în timp ce iubeşti o femeie anume. Don Juan nu era bărbatul unei singure femei, e clar, dar să mergem mai departe cu raţionamentul: misoginismul e primul pas spre monogamie.

- CORÚPŢIE, corupţii, s.f. 1. Stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Ce urât sună… Dar ia să se fi abătut, măcar un pic, Pillat din Pont de la datorie, Inchiziţia de la moralitate, Robespierre de la cinste… Îmi plac şi mie moralitatea, cinstea, datoria. De ce oare n-aş fi vrut ca pe tata să-l cheme Constantin Brâncoveanu?

- toţi ştim că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Totuşi nu spunem „Doamne, iartă-mă“ atunci când ne vine să facem o faptă bună;

- ultimul lucru pe care l-ar face o tânără din ziua de azi e un copil.  Sunt probleme mai importante: cariera, distracţia, spaţiul locativ, orgasmul vaginal, timpul liber… În anul în care s-ar prelungi la nesfârşit Crăciunul, ar fi minunat; doar că n-ar mai veni niciodată primăvara;

- acum mulţi ani, mi-am dat seama că starea de a fi îndrăgostit e orgasmul sufletului. Dar de-atâtea ori, de-atunci şi până acum, mi l-am provocat singur, încât nu-i de mirare că am devenit un labagiu sentimental;

- un vers popular şi anonim, mult mai atins de geniu decât toate cele o mie de versiuni ale Mioriţei: „Lume, lume, soro lume, când să mă satur de tine? Când s-o lăsa sec de pâine…“ Alegoria moarte-nuntă păleşte instant: nu se fac nunţi în post.

- gata, nu mai plouă. Şi-i trecut de ora două… Mă duc să mă culc, poate visez că sunt fericit.

1991. A patra spre-a cincia, nu ca Oltcitul lu’ tata 2-DJ-7752, care se opreşte la a patra. A patra e clasa cu prima olimpiadă, la matematică. Am o culegere albastră care mă disperă. Iau zece, totuşi, şi mamaie îmi cumpără un calculator. Are 8 cifre, e cu energie solară şi are şi husă neagră, costă 990 de lei, adică două hârtii de 500 de lei, proaspăt ieşite din tiparniţa BNR. E cel mai tare obiect pe care l-am avut vreodată. Uniformă ponosită, abia aştept să scap de ea. Cutremur, prin mai. Excursie la Voineasa, de sfârşit de ciclu primar. Am două iubite, Mădălina şi Violeta, mă bat pentru ele cu colegul Bogdan Gârleanu. De emoţie, uit geaca mea de raiaţi, nou-nouţă, în autocar. Păcat. Pe urmă vacanţă. Desene animate cu Aventurierii Spaţiului. Sibip, mai ştie cineva de Sibip? O carte cu un spion român din al doilea război mondial, ilustrată de omniprezentul Valentin Tănase şi primită cadou la premiul întâi cu coroniţă. Mai departe scrie-n carte »

Hai, că am chef de taină: aţi observat cât de fraieră e presa asta românească, cu mine cu tot? Trecu o săptămână de la alegerile europarlamentari şi toate posturile tv şi toate ziarele se miră a proasta ce caută Eba, Gigi şi Vadim în Parlamentul European. Io vin şi vă-ntreb exact contrariul: ce caută acolo ăilalţi 30?

Hai, nu 30. Mai sunt capetele de listă şi încă vreo cinci-şase mai de Doamne-ajută. Mai sunt vreo zece care au mai apărut pe la televizor, nu neapărat în condiţii favorabile lor. Dar tot rămân vreo zece – cinşpe cetăţeni de care n-a auzit nici mass-media şi care tocmai au pus-o de-o carieră pe banii noştri.

Ăia, după ce că sunt la fel de buni sau de răi ca trioul atât de urcat în slăvi Eba-Gigi-Vadim, nici măcar nu s-au evidenţiat prin nimic. Or fi, cum mi-i imaginez eu, nişte maimuţoi euro-pupincurişti, numai buni s-o ardă-n ciungă pe la Bruxelles şi să asigure necesarul de fonduri europene pentru proiectele clientelei de partid?

Şi încă o chestie: ne-am opărit toţi găsindu-l pe naţionalistul Vadim în PE. Nici măcar în prostie nu suntem patrioţi: Laszlo Tokes e de trei ori mai tranşant în mesaj extremist decât Vadim şi n-am văzut pe la nicio televiziune să se oftice moderatorii că a intrat în Parlament. Sau nici nu ştiaţi că e şi Laszlo Tokes un europarlamentar – ce ironie a sorţii – român?

Ziceau de mine că de ce mă iau de Mircea Badea, care e atât de simpatic. Păi să vă zic de ce.

Mă uitam aseară la emisiune şi, vreme de vreo juma’ de ceas, am urmărit oarecum fascinat peroraţiile lui despre Băsescu, despre şedinţa de guvern, despre pretinsele asemănări ale lui Băse cu Putin etc şi chiar eram surprins în felul cel mai plăcut de coerenţa logică împănată cu umor a discursului mirceabadian.

Şi pe urmă – trosc, cad mucii-n fasole. Mai departe scrie-n carte »

Partea proastă e că trecu aproape o lună şi nu băgai nimic pe blog. În ritmul ăsta, vine 2012 cu sfârşitul maiaş al lumii şi io tot n-ajung mai tare ca zoso. Partea bună e, dacă mi-e permis să mă laud, că n-am murit.

Unul dintre motivele absenţei mele din blogofuckingsferă fu acela că avusei de terminat un master în sociologia comunicării şi jurnalism, ceea ce înseamnă că de-acum înainte mă puteţi clasifica, fără teama de-a greşi, un sociolog al comunicării şi-un jurnalist.

Ca orice altă formă de educaţie oltenească, masterul ăsta fu o mare băşină, nimeni şi nimic neoprindu-ne pe mine şi pe intelectualii mei colegi să rămânem ancoraţi în mizeria obscurantismului de la un cap la altul al celor doi ani de studii aprofundate. Mai departe scrie-n carte »