Enter Sandman, Enter Nisipurile de Aur

metallica

Deci dă neică un click pe poză, să vezi cam cum o să fie la mine la nuntă.

O vârâciune marca Mishu. La 28/07/2009 18:47, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Just because you’re paranoid…

Ia uite cum mi se-arătă cribda. L-am bâzâit io pe ăl bătrân că e adeptul teoriilor conspiraţiei, că uite cum l-au lichidat ăia pe Michael săracu, şi acuma dabule primejdia, cercetează crima ăia de la LAPD. Vorba cântecului:

- Just because you’re paranoid, don’t mean they’re not after you…

Acuma mai aştept să-mi confirme cineva existenţa laserului din vârful Carpaţilor, care ucide dintr-o rază toate oştirile duşmane care ar invada vreodată România. Şi după aia mă duc să caut piramida de sticlă din Bucegi.

Să vă zic: prin vara lui 2001 eram pe la Cota 2000, ne făceam poze cu Sfinxul. Şi vine la noi o tanti la vreo 40 şi ceva de ani, costumată pe media aritmetică dintre o gospodină de Drumul Taberei şi un cercetaş, şi ne-ntreabă:

- Piramida de sticlă în ce parte e?

Noi ne uităm unii la alţii ca curca la acceleratorul de particule şi cerem lămuriri. Tanti citise într-o carte, probabil tot de Pavel Coruţ, că în Bucegi există o mare piramidă de sticlă şi purcesese în căutarea ei. Nu ne-a crezut că nu există. A luat-o pe-o potecă şi a căutat-o în continuare.

Sau există?

O vârâciune marca Mishu. La 24/07/2009 08:34, în Chestii care se-ntâmplă, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog:

În ce am mai dat cu capul

trecere pietoni

Una scurtă, că mă duc la fotbal.

Cum ar zice Majorică, experta momentului în reguli de mers pe drumuri publice: ce facem când întâlnim semnul de circulaţie alăturat?

a. Îl ocolim pe partea stângă.

b. Îl ocolim pe partea dreaptă.

c. Nu-l ocolim deloc.

Vă daţi seama că io azi bifai c-ul.

Deci plecai io de la librărie cu şapca în cap, ochelarii de soare peste şapcă şi cu telefonul în  mână, scriind un mesaj. Deci ieşii din librărie şi se întâmplă ceva ce până acum reuşisem, cu mari sforţări şi unduiri, să evit: dădui un ditai capul în tinicheaua aia care ar trebui să mă protejeze pe mine de maşinile rele care vrea să mă calce. Futu-i albastrul mă-sii lui de semn şi gura mă-sii de sistematizatorul circulaţiei care l-a pus acolo, că e montat pe un stâlp în mijlocul unui trotuar de juma de metru, şi când vrei să-l ocoleşti trebuie să te curbezi ca Neo în Matrix.

Bun, acuma nu asta era duma, că dădui io cu capul în semn. Dă-le în pula mea, şi pe semn, şi pe cap. Dădui cu capul şi mersei mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fără să mă uit în stânga sau în dreapta, de teamă să nu dau de ochii vreunui nemernic care râdea de necazul meu. După doi paşi, aud un claxon lung.

- Băga-mi-aş pula în mă-ta, îmi zic io în gând, convins că e vreunul care râde din maşină de mine. Nu întorc capul, nu schiţez niciun gest, merg mai departe.

Bă frate, şi vine unul după mine, alergând săracul, să-mi dea înapoi ochelarii de soare. Se dăduse omul jos din maşină şi-mi luase polaroijii de pe jos, că eu, ca orice bou care tocmai a luat în frunte un semn de trecere de pietoni, normal că nu-i văzusem şi nu-i auzisem căzând.

Vezi, de-asta e bine să-ţi mai taie câte-un indicator rutier calea. Mai prinzi încredere în rasa umană.

O vârâciune marca Mishu. La 22/07/2009 19:50, în Chestii care se-ntâmplă, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Dumnezeu e cântăreţ de manele

Când susţinui căcatul de disertaţie la căcatul de master, urcarăm în Universitate într-o
săliţă de pe la ultimul nivel, sector repartizat îndeobşte studenţilor de la Teologie. Că
de-aia îi şi bâzâiam în studenţie, că aşa au vrut ei, să fie la cucurigu, că altă cale de
a se simţi mai aproape de Dumnezeu oricum n-aveau.
Da. Şi m-aşezai în ultima bancă, normal. Şi pe bancă, printre multe alte fiţuici mânjite
cu pixul înaintea vreunui examen (Dă Doamne să nu mă mute de-aici!…), venise vreun
teolog de-ăsta în devenire şi scrisese mare: DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE.
Mă, zic, asta ori că e vreo dumă din vreo carte, din vreun film, de la Mircea Badea – mă
rog, de undeva de unde n-aveam io cum să aud de ea, ori e vreun panseu original
studenţesc, da’ sigur e o chestie la care io trebuie să mă gândesc şi s-o-ntorc pe toate
feţele, până mă prind ce vrea să-nsemne.
Că ştiţi c-aşa sunt io, ca doctorul Sulfină, scoate-sânge-din-băşină. Mă pătimesc să
pătrund în miezul oricărui căcăţiş şi să scot cu dinţii de-acolo sâmburele de
universalitate.
Deocamdată nu m-am prins ce vrea să-nsemne asta cu DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE, dar
mi-am oferit nişte piste ajutătoare.
1. Cică la Drăgăneşti-OT-City, vecin cu Adiţă şi Blăniţă, stă exemplul tipic de român plecat la muncă în Spania şi întors după aia să-şi facă un rost în ţară. Cică omul o ardea de o zi întreagă prin curte, cu nişte manele date tare rău, la o staţie. Când a venit seara, ăştia, vecinii, nu l-au mai răbdat şi l-au rugat să-şi dea muzica mai încet. Omul n-a prea priceput el de ce nu se bucură tot oraşul alături de manelele lui – că nu ştiu dacă aţi observat, da’ mulţi de-ăştia care bubuie maneaua prin bloc au senzaţia că îţi fac un bine şi că te emancipezi dacă îţi zornăie bibelourile de pe mileul de pe plasma HD de la başii lor. Deci omul n-a prea priceput de ce voiau ăştia muzica mai încet, dar s-a conformat, fără să se oftice. După aia, abţiguit şi încă aflat sub efectul manelelor, le-a strigat, de dincolo de gard, vecinilor:
- Şmecherie şi speranţă!
Şmecherie şi speranţă. Nu Muie Steaua, nu Jos Băsescu, nu S-o fut pe mă-ta. Nu sex&drugs&rock’n'roll. Şmecherie şi speranţă.
Mie mi se pare câteodată că noi, ăştia care ne credem mai deştepţi şi ne adunăm în grupuri şi grupuleţe care să menţină vie această prejudecată suntem, de fapt, mai proşti ca proştii. Mi se pare că ne băgăm în cap tot felul de tâmpenii, care mai de care mai beliete şi mai bârzoiete, şi după aia ne mirăm de ce ştim pomii pe de rost, dar habar n-avem unde-i pădurea. Şi pe mine unul dacă mă întreabă cineva ce-mi doresc de la viaţă, de la soartă, m-apuc să delirez de-a-n-pulea, fără să fiu capabil să sintetizez în două vorbe: şmecherie şi speranţă.
Nu râdeţi… Mesajul ăsta e dostoievskian, pe cât de profund pe atât de sănătos. Şmecheria, de bună seamă, e totuna cu dezvoltarea personală în acord cu nevoile societăţii. Asta înseamnă să fii şmecher: să fii nu doar bun în ceea ce faci, dar şi acceptat ca atare de către cei din jur. Este momentul în care, sociologic, statutul şi statusul social se întâlnesc, ba chiar o fac la un nivel mulţumitor de înalt.
Speranţa, pe de altă parte, reprezintă motorul dezvoltării spirituale de tip creştin. Nici nu mai are rost să intru în detalii. Cine şi-a băgat nasul în Noul Testament ştie că speranţa şi dragostea merg mână în mână, ele sunt esenţa creştinismului, iar lipsa lor reprezintă păcat de moarte.
2. Veneam noaptea spre Craiova, din Vamă, şi îi cântam lu’ Marcea: Câte stele sunt pe
cer, atâtea femei disper… Io, din partea şoferului, nu vedeam nicio steaua naibii.
Marcea a văzut vreo trei.

Când susţinui căcatul de disertaţie la căcatul de master, urcarăm în Universitate într-o săliţă de pe la ultimul nivel, sector repartizat îndeobşte studenţilor de la Teologie. Că de-aia îi şi bâzâiam în studenţie, că aşa au vrut ei, să fie la cucurigu, că altă cale de a se simţi mai aproape de Dumnezeu oricum n-aveau.

Da. Şi m-aşezai în ultima bancă, normal. Şi pe bancă, printre multe alte fiţuici mânjite cu pixul înaintea vreunui examen (Dă Doamne să nu mă mute de-aici!…), venise vreun teolog de-ăsta în devenire şi scrisese mare: DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE.

Mă, zic, asta ori că e vreo dumă din vreo carte, din vreun film, de la Mircea Badea – mă rog, de undeva de unde n-aveam io cum să aud de ea, ori că e vreun panseu original studenţesc, da’ în mod claro claro e o chestie la care io trebuie să mă gândesc şi s-o-ntorc pe toate feţele, până mă prind ce vrea să-nsemne.

Că ştiţi c-aşa sunt io, ca doctorul Sulfină Scoate-Sânge-Din-Băşină. Mă pătimesc să pătrund în miezul oricărui căcăţiş şi să scot cu dinţii de-acolo sâmburele de universalitate.

Deocamdată nu m-am prins ce vrea să-nsemne asta cu DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE, dar mi-am oferit nişte piste ajutătoare.

1. Cică la Drăgăneşti-OT-City, vecin cu Adiţă şi Blăniţă, stă exemplul tipic de român plecat la muncă în Spania şi întors după aia să-şi facă un rost în ţară. Cică omul o ardea de o zi întreagă prin curte, cu nişte manele date tare rău, la o staţie. Când a venit seara, ăştia, vecinii, nu l-au mai răbdat şi l-au rugat să-şi dea muzica mai încet. Omul n-a prea priceput el de ce nu se bucură tot oraşul alături de manelele lui – că nu ştiu dacă aţi observat, da’ mulţi de-ăştia care bubuie maneaua prin bloc au senzaţia că îţi fac un bine şi că te emancipezi dacă îţi zornăie bibelourile de pe mileul de pe plasma HD de la başii lor. Deci omul n-a prea priceput de ce voiau ăştia muzica mai încet, dar s-a conformat, fără să se oftice. După aia, abţiguit şi încă aflat sub efectul manelelor, le-a strigat, de dincolo de gard, vecinilor:

- Şmecherie şi speranţă!

Şmecherie şi speranţă. Nu Muie Steaua, nu Jos Băsescu, nu S-o fut pe mă-ta. Nu sex&drugs&rock’n'roll. Şmecherie şi speranţă.

Mie mi se pare câteodată că noi, ăştia care ne credem mai deştepţi şi ne adunăm în grupuri şi grupuleţe care să menţină vie această prejudecată, suntem, de fapt, mai proşti ca proştii. Mi se pare că ne băgăm în cap tot felul de tâmpenii, care mai de care mai beliete şi mai bârzoiete, şi după aia ne mirăm de ce ştim pomii pe de rost, dar habar n-avem unde-i pădurea. Şi pe mine unul dacă mă întreabă cineva ce-mi doresc de la viaţă, de la soartă, m-apuc să delirez de-a-n-pulea, fără să fiu capabil să sintetizez în două vorbe: şmecherie şi speranţă.

Nu râdeţi… Mesajul ăsta e dostoievskian, pe cât de profund pe atât de sănătos. Şmecheria, de bună seamă, e totuna cu dezvoltarea personală în acord cu nevoile societăţii. Asta înseamnă să fii şmecher: să fii nu doar bun în ceea ce faci, dar şi acceptat ca atare de către cei din jur. Este momentul în care, sociologic, statutul şi statusul social se întâlnesc, ba chiar o fac la un nivel mulţumitor de înalt.

Speranţa, pe de altă parte, reprezintă motorul dezvoltării spirituale de tip creştin. Nici nu mai are rost să intru în detalii. Cine şi-a băgat nasul în Noul Testament ştie că speranţa şi dragostea merg mână în mână, ele sunt esenţa creştinismului, iar lipsa lor reprezintă păcat de moarte.

2. Veneam noaptea spre Craiova, din Vamă, şi îi cântam lu’ Marcea: Câte stele sunt pe cer, atâtea femei disper… Io, din partea şoferului, nu vedeam nicio steaua naibii.

Marcea a văzut vreo trei.

***

Deocamdată atât. Mă mai gândesc, mă mai uit în jur. Îi dau io de cap până la urmă.

O vârâciune marca Mishu. La 15/07/2009 19:02, în Bârlozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Imaginea contează

spalatori1

Asta e publicitatea. Femeia superbă, mother of two, care găteşte cu floriol la televizor, nu seamănă deloc cu matroana grasă care-ţi aruncă în scârbă două ochiuri în tigaie, la douăj’ de ani după ce te-a fraierit s-o iei cu acte. Copilul fericit că floarea soarelui i-a dat seminţe alka nu are în comun decât nişte principii anatomice cu tifosul care-ţi scuipă coji în cap pe stadion. Căminiştii ăia entuziasmaţi că au cosmote nu aduc deloc cu mine, în ziua de plată a facturii. Porno-spălătoresele ălea pictate naiv pe tinicheaua spălătoriei unde mi-am dejegoşit maşina când m-am întors din Vamă nu au nimic în comun cu gloabele alea îmbrăcate în tricouri cu PD-L, care au uitat să golească scrumiera din spate, unde Marcea lăsase cinci chiştoace ş-un sâmbure de caisă.

O vârâciune marca Mishu. La 10/07/2009 19:36, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog:

Semn bun, semn de c’arte

c'arte

După patru luni de muncă şi de stres, uite că deschiserăm librăria cu care v-am tot ameninţat. Aşa că nu mai daţi banii pe prostii şi puneţi mâna şi faceţi-mi vânzare, aşa încât şi eu, şi voi, să primim ce ne trebuie: eu bani, voi cărţi.

Sau nu ştiţi povestea cu Diogene şi cu Platon?

Diogene ăsta era un filosof beţiv, un fel de punkist al filosofiei antice, care trăia într-un butoi şi făcea bâză de contemporani. Printre aceşti contemporani era şi mult mai celebrul şi mai chibzuitul Platon. Diogene se mai ducea cu miloaga pe la rege, să facă rost de bani de bere – deşi nici măcar nu exista bere pe vremea aia. La un moment dat, cineva i-a reproşat că nu respectă valorile intelectuale: Uite, bă, Diogene, şi Platon a venit pe la rege şi i-a cerut nişte cărţi. Tu, ca un prost ce eşti, i-ai cerut bani. Iar Diogene a replicat ceva de genul: Păi lui Platon îi mai trebuie nişte cărţi, mie îmi mai trebuie doar nişte bani!

Acuma, lăsând gluma la o parte, chiar merită să veniţi pe la c’arte, care cu o sugestie, care cu o reclamaţie. De săptămâna viitoare vă facem şi ceai, cum se face la mama lui. Tot de săptămâna viitoare vă aduc cd-uri şi tricouri, cutare-cutare.

Pe România Muncitoare, numărul 90, între Casa Împăratului şi ING. Intraţi în curte, urcaţi la etaj. Ta-da!

O vârâciune marca Mishu. La 07/07/2009 18:41, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog:

Michael trăieşte, boilor!

După cum era de aşteptat, tata crede că Michael Jackson a fost asasinat:
- Nu, e clar… L-au lichidat…
Aşa zice el când se conectează la teoria conspiraţiei:
- Nu, e clar… Americanii-s de vină…
Mai ales de când citeşte toate romanele ălea de spionaj de le cumperi la pachet cu Săptămâna Financiară, parcă. Oricum, n-a mai fost aşa de conectat la teoria conspiraţiei de pe vremea lui Pavel Coruţ. Atunci zicea:
- Nu, e clar, bubulii…
Bubulii erau ăia răi. Dar nu aveau ce să ne facă, decât să ne sugă pula. Eram protejaţi de laserul din Carpaţi şi de puterea lui Zamolxe.
Şi zic:
- Păi de ce să-l lichideze, tati?
- Păi nu-ţi dai mă băiatule seama câţi bani rămân acum de pe biletele de concerte?
- Păi banii ăia trebuie daţi înapoi.
- Nu, e clar…
Urmează veştile bune.
Vestea bună pentru tata: Michael n-a murit. Lucică îl poză acum câteva zile, la parada gay-pride din Toronto.
Vestea bună pentru mine: Tata e, totuşi, simpatic. Bine dracu’ că n-am avut un tată de-ăsta:

După cum era de aşteptat, tata crede că Michael Jackson a fost asasinat:

- Nu, e clar… L-au lichidat…

Aşa zice el când se conectează la teoria conspiraţiei:

- Nu, e clar… Americanii-s de vină…

Mai ales de când citeşte toate romanele ălea de spionaj de le cumperi la pachet cu Săptămâna Financiară, parcă. Oricum, n-a mai fost aşa de conectat la teoria conspiraţiei de pe vremea lui Pavel Coruţ. Atunci zicea:

- Nu, e clar, bubulii…

Bubulii erau ăia răi. Dar nu aveau ce să ne facă, decât să ne sugă pula. Eram protejaţi de laserul din Carpaţi şi de puterea lui Zamolxe.

Şi zic:

- Păi de ce să-l lichideze, tati? Mai departe scrie-n carte »

O vârâciune marca Mishu. La 01/07/2009 23:42, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,