THE BLOG-BÂRLOG

Când susţinui căcatul de disertaţie la căcatul de master, urcarăm în Universitate într-o săliţă de pe la ultimul nivel, sector repartizat îndeobşte studenţilor de la Teologie. Că de-aia îi şi bâzâiam în studenţie, că aşa au vrut ei, să fie la cucurigu, că altă cale de a se simţi mai aproape de Dumnezeu oricum n-aveau.

Da. Şi m-aşezai în ultima bancă, normal. Şi pe bancă, printre multe alte fiţuici mânjite cu pixul înaintea vreunui examen (Dă Doamne să nu mă mute de-aici!…), venise vreun teolog de-ăsta în devenire şi scrisese mare: DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE.

Mă, zic, asta ori că e vreo dumă din vreo carte, din vreun film, de la Mircea Badea – mă rog, de undeva de unde n-aveam io cum să aud de ea, ori că e vreun panseu original studenţesc, da’ în mod claro claro e o chestie la care io trebuie să mă gândesc şi s-o-ntorc pe toate feţele, până mă prind ce vrea să-nsemne.

Că ştiţi c-aşa sunt io, ca doctorul Sulfină Scoate-Sânge-Din-Băşină. Mă pătimesc să pătrund în miezul oricărui căcăţiş şi să scot cu dinţii de-acolo sâmburele de universalitate.

Deocamdată nu m-am prins ce vrea să-nsemne asta cu DUMNEZEU E CÂNTĂREŢ DE MANELE, dar mi-am oferit nişte piste ajutătoare.

1. Cică la Drăgăneşti-OT-City, vecin cu Adiţă şi Blăniţă, stă exemplul tipic de român plecat la muncă în Spania şi întors după aia să-şi facă un rost în ţară. Cică omul o ardea de o zi întreagă prin curte, cu nişte manele date tare rău, la o staţie. Când a venit seara, ăştia, vecinii, nu l-au mai răbdat şi l-au rugat să-şi dea muzica mai încet. Omul n-a prea priceput el de ce nu se bucură tot oraşul alături de manelele lui – că nu ştiu dacă aţi observat, da’ mulţi de-ăştia care bubuie maneaua prin bloc au senzaţia că îţi fac un bine şi că te emancipezi dacă îţi zornăie bibelourile de pe mileul de pe plasma HD de la başii lor. Deci omul n-a prea priceput de ce voiau ăştia muzica mai încet, dar s-a conformat, fără să se oftice. După aia, abţiguit şi încă aflat sub efectul manelelor, le-a strigat, de dincolo de gard, vecinilor:

- Şmecherie şi speranţă!

Şmecherie şi speranţă. Nu Muie Steaua, nu Jos Băsescu, nu S-o fut pe mă-ta. Nu sex&drugs&rock’n'roll. Şmecherie şi speranţă.

Mie mi se pare câteodată că noi, ăştia care ne credem mai deştepţi şi ne adunăm în grupuri şi grupuleţe care să menţină vie această prejudecată, suntem, de fapt, mai proşti ca proştii. Mi se pare că ne băgăm în cap tot felul de tâmpenii, care mai de care mai beliete şi mai bârzoiete, şi după aia ne mirăm de ce ştim pomii pe de rost, dar habar n-avem unde-i pădurea. Şi pe mine unul dacă mă întreabă cineva ce-mi doresc de la viaţă, de la soartă, m-apuc să delirez de-a-n-pulea, fără să fiu capabil să sintetizez în două vorbe: şmecherie şi speranţă.

Nu râdeţi… Mesajul ăsta e dostoievskian, pe cât de profund pe atât de sănătos. Şmecheria, de bună seamă, e totuna cu dezvoltarea personală în acord cu nevoile societăţii. Asta înseamnă să fii şmecher: să fii nu doar bun în ceea ce faci, dar şi acceptat ca atare de către cei din jur. Este momentul în care, sociologic, statutul şi statusul social se întâlnesc, ba chiar o fac la un nivel mulţumitor de înalt.

Speranţa, pe de altă parte, reprezintă motorul dezvoltării spirituale de tip creştin. Nici nu mai are rost să intru în detalii. Cine şi-a băgat nasul în Noul Testament ştie că speranţa şi dragostea merg mână în mână, ele sunt esenţa creştinismului, iar lipsa lor reprezintă păcat de moarte.

2. Veneam noaptea spre Craiova, din Vamă, şi îi cântam lu’ Marcea: Câte stele sunt pe cer, atâtea femei disper… Io, din partea şoferului, nu vedeam nicio steaua naibii.

Marcea a văzut vreo trei.

***

Deocamdată atât. Mă mai gândesc, mă mai uit în jur. Îi dau io de cap până la urmă.

This entry was posted on Wednesday, July 15th, 2009 at 19:02 and is filed under Bârlozofie, Toate. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.