THE BLOG-BÂRLOG

La sfârşitul unei săptămâni de inactivitate cerebrală, aveam numai două chestii despre care aş fi putut scrie. Una era despre toamnă şi despre poezie. A doua era despre felul în care unele segmente de populaţie vorbitoare de bucureşteană pun „gen“ în locul semnelor de punctuaţie. Numai că mă sună Marcea, care e deja la Velvet, şi ca să nu-l las să stea prea mult singur pe-acolo, bag amândouă ideile într-un singur post, să vedem ce-o ieşi.

Deci mie, pe vremea când mai puneam mâna pe-o carte, mi-a plăcut mult Arghezi, gen. Clitorisul sensibilităţii meu a fost cel mai bine gâdilat de poezia lui masculină, umorizată şi tristă, dulce-amară, de felul lui de a lăsa metafora să iasă nu din litere, ci din idee, de a lăsa perechi de versuri pe cât de sărace în epitete pretenţioase, pe atât de absolut memorabile, gen.

Acuma de, gen, ce să fac? Se pare că cele 21 de grame de suflet cu care m-a dotat Doamne Doamne sunt fabricate undeva într-o cooperativă agricolă de producţie, şi de-aia îmi place să-ntind mămăliga în tigaia cu ouă şi să citesc Flori de gen Mucigai.

Păi de exemplu în Rada:

Sunt bolnav de miresme, gen.

Sunt bolnav de cântece, mamă.

Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă!

Nimic pe lumea asta nu s-ar potrivi mai bine senzaţiei aia de after-hours pe care o ai când bunăciunea împiciorogată pe lung şi fustată pe scurt la care te-ai holbat o noapte întreagă în discotecă pleacă în pizda mă-sii acasă, fără ca tu să-ţi fi făcut curaj să o abordezi tangenţial, gen.

Sau, din Streche:

Îmi caut, gen, leacul

Şi la Dumnezeu, şi la Dracul.

În La Popice, doi hăndrălăi se bat gen până când unul ajunge în mormânt, unul în puşcărie:

Şi toată pricina

Gen fusese Gherghina.

Tinca n-are gen norocul Gherghinei:

Vezi, Năstase osânditul

Nu te-a pătruns decât o dată;

Şi atuncea toată, gen,

Cu tot cuţitul.

Iar aia, Cântec mut, vă rog să mă credeţi pe cuvânt că e gen genială:

La patul vecinului meu

A venit az-noapte Dumnezeu

…

El acum stă în pat.

Unde-i sufletul lui? Nu ştiu. A plecat. Gen.

De fapt, toată polologhia asta plecase de la norii ăştia urâţi, de 30 august, care mă apasă pe inimă mai ceva decât coasta aia pe care mi-am rupt-o la fotbal acum trei săptămâni, gen:

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,

Sufletului nostru bucuros de moarte, gen.

Asta nu e din Flori de gen Mucigai, e din Cuvinte gen Potrivite. Dar, cum ziceam şi aseară la terasă la Niva: indiferent de anotimp, „gen“ e un cuvânt potrivit.

Nu sunt multe diferenţe între Craiova şi Praga. Arhitectura ambelor oraşe este lovită de geniu din toate părţile. Cehii au celebrul Castel, a cărui construcţie a durat fix un mileniu, noi avem blocul S200, din a cărui operă de clădire au mai rămas vreo 980 de ani, care vor trece repede. Ei au Vltava, noi avem Jiul.  Tramvaie găsim în ambele municipii. La fel, curent electric,  canalizare, cinematografe. Cârciumi la fiecare colţ de stradă.  Beţivani. Curve. Artişti. Tâmplari. Oenologi.

Există totuşi două lucruri cu care Praga ne ia faţa: primul ar fi metroul. Al doilea ar fi muzeul dedicat lui Jara Cimrman.

Subiectul meu de astăzi, evident, nu este metroul.

Jara Cimrman a fost, de bună seamă, unul dintre cei mai ingenioşi oameni de pe planetă. Din cauza asta, cehii i-au dedicat un muzeu, amplasat la subsolul micului lor turn Eiffel, cunoscut şi ca Turnul Petrin. Şi, vizitând acel muzeu, am înţeles de ce era nevoie de un muzeu Jara Cimrman.

Încă de la intrare, omul nostru era prezentat (citez din memorie) ca fiind un om de litere, dentist, filosof, inventator şi ginecolog autodidact. Ca orice geniu care se respectă, Cimrman nu avusese parte de recunoaştere în timpul vieţii. Abia prin 1966, la 52 de ani de când fusese văzut pentru ultima dată, în munţi, când un doctor i-a găsit, din întâmplare, valiza cu obiecte personale, Cimrman a devenit celebru şi a căpătat, rapid, statutul de cel mai mare ceh al tuturor timpurilor.

Bustul lui Jara Cimrman, cel mai mare ceh al tuturor timpurilor

Atunci s-a constatat că:

• Cimrman inventase spălătoria auto chiar înainte ca maşinile să fi putut fi spălate. De aceea, instalaţia concepută de el a fost folosită la spălatul butoaielor de bere.

• Acelaşi ceh inventase ciocanul pentru bătut câte trei ţigle simultan, obiect expus în muzeu şi care arată ca trei ciocane obişnuite, aşezate din 40 în 40 de cm, pe o singură coadă.

• Cimrman le-a trimis americanilor proiectul Canalului Panama, însoţit de libretul unei opere cu acelaşi nume.

• Cimrman, se pare, a inventat iaurtul.

• Cimrmam a avut o intensă corespondenţă cu Bernard Shaw dar - conform wikipedia – irlandezul nu a răspuns niciodată.

• Tot conform wikipedia, Cimrman a inventat teatrul de păpuşi, pe când se afla în Paraguay.

• Cimrman a efectuat o expediţie de studiu a eschimoşilor canibali. Fugind de un asemenea trib furios, Cimrman a trecut la 7 metri pe lângă Polul Nord.

• Cimrman a revoluţionat şi metodele didactice, clasificând lecturile pe care elevii săi trebuia să le digere în lecturi de tipul „Nu-mă-uita“ şi lecturi de tipul „Ne-nu-mă-uita“.

• Cimrman, pasionat de teatru, l-a sfătuit pe Cehov că o piesă cu numai două surori ar fi prea subţire. Cehov s-a conformat şi a mai adăugat o soră.

• În Praga, însă, piesele lui Cimrman n-au fost bine primite de directorul Teatrului Naţional. Ca răspuns la desele scrisori ale lui Cimrman, acesta a spus: „Te rog să nu îmi mai scrii şi, preferabil, să nu mai scrii deloc“.

• Dar Cimrman nu s-a lăsat. La Viena, Cimrman a pus bazele Şcolii de Criminalistică, Muzică şi Balet.

• Nici ca filosof, Cimrman n-a stat de pomană. În jurnalul lui, s-au găsit maxime precum: „Sunt un ateu atât de perfect, încât mi-e tare frică să nu mă bată Dumnezeu“ sau „Existenţa nu poate să nu existe“.

Şi, stimaţi cititori, câte şi mai câte astfel de lucruri veţi găsi dacă vă veţi duce la muzeul Cimrman din Praga sau dacă, în criză de timp, veţi accesa wikipedia ori veţi căuta pe google după numele acestui mare personaj ceh.

***

Acuma, vă daţi seama că, deşi unii cehi susţin că e rudă cu Leonardo da Vinci şi că numele lui corect era Jara da Cimrman, omul despre care vorbirăm n-a prea existat vreodată. Personajul a fost creat prin 1966, cel mai probabil la beţie, de realizatorii unei emisiuni radiofonice de la postul naţional cehoslovac. Dar mitul lui Cimrman s-a dezvoltat atât de rapid, încât Jara a prins mai multă viaţă decât un om născut din mamă şi tată. În 2005 (când şi noi aveam concursul ăla cu Cel mai mare român) cehii au putut să-şi voteze, la televiziune, cel mai mare reprezentat al neamului din întreaga lor istorie. După ce s-au numărat voturile, stupoare: Hasek era pe locul 39, Kafka pe locul 55, Milan Kundera pe 85, Milos Forman pe 30. Fiindcă pe locul întâi era, evident, Jara Cimrman. Realizatorii au vrut să-l descalifice, dar s-au lovit de criticile telespectatorilor. Mulţi dintre ei nici măcar nu ştiau că Cimrman n-a existat cu adevărat, atât de bine ţesută era biografia sa fictivă. A fost nevoie de schimbarea regulamentului, aşa încât Cimrman să câştige detaşat secţiunea de cei mai mari cehi imaginari.

***

Despre povestea asta stăteam de taină cu beţivanii mei, mai zilele trecute, pe terasă la Irish. Noi n-avem un muzeu al lui Păcală, ori un muzeu al lui Bulă, ori al lui Nea Mărin, ori al lui Sucă, ori un muzeu al lui Tetelu, dacă vreţi. N-avem imaginaţie. Deşi, culmea, mari maeştri ai absurdului, precum Eugen Ionescu ori Tristan Tzara, sunt plecaţi du pi la noi dupe-acilea. Dar avem, ca şi în Praga, tramvai.

Pleci din Vamă să te-ntorci acasă. Eşti mahmur. Eşti ofticat. Ai senzaţia aia enervantă, de muribund, că lucrurile vor merge la fel şi fără tine. Ţi-ai dori să se închidă sezonul estival o dată cu plecarea ta. Ţi-ai dori să sece marea, să se interzică berea, să se întâmple ceva care să le ia zâmbetul de pe buze milogilor ălora care mai rămân acolo, relaxaţi şi prăjiţi, fără să le pese că tu te-ai dus. Eşti mahmur şi furios. Peste doar cinşpe ore vei fi la serviciu, mai obosit de o mie de ori decât când ai plecat. Eşti de-a dreptul deprimat. Când te aşezi pe bacheta din spate în maşina lu’ Marcea, te simţi ca un căcat peste care destinul tocmai a tras apa, dezlipindu-l de pe vasul ceramic şi trimiţându-l spre nicăieri. În faţă, trebuie să stea Bucer, care nu e mahmur, fiindcă e de-a dreptul beat. Şi, într-o tentativă naivă de a-ţi asuma soarta, îţi spui:

- Bă, dacă tot nu mai stau la mare, măcar să ajung mai repede acasă.

Dar nu poţi să ajungi mai repede acasă. Te împiedică genul ăla de mărunţişuri estivale: un accident cu multe victime omeneşti pe undeva spre Costineşti, cam pe unde-a mierlit-o şi Semaca. Un blocaj în trafic la Eforie, în acea minunată intersecţie unde mii de maşini stau la coadă ca să treacă strada câte un mârlan de turist. Încă un blocaj pe nu-ştiu-unde. Căcaturi de-astea.

Aşa că stai ca boul. Fumezi pe geam, mai bei o gură de apă, visezi la zeamă de varză şi deja îţi pui problema că se apropie revelionul. Şi te uiţi la alelalte maşini, blocate ca şi tine, te uiţi la parbrizele lor şi la ce îşi mai atârnă lumea în ele.

Unii îşi atârnă câte o jucărioară de pluş. Ca de exemplu, Peugeotul ăsta de Argeş.

Cea mai discretă jucărie de pluş prinsă cu ventuză de parbriz

Alţii sunt mai bisericoşi. Opelul ăsta cu numere de Bulgaria ar putea deveni papamobil, la cât de evlavioşi sunt proprietarii:

Cimitir ortodox

Atenţie: trebuie să notaţi că şoferul acestui cimitir mobil a renunţat la aparatul antiradar, ale cărui ventuze stau singure şi triste în colţul din dreapta jos al imaginii. De altfel, la ce ţi-ar mai folosi un asemenea gadget pământean, când te bazezi pe înzecită protecţie divină?

Şi, după aia, te uiţi şi la tine în parohie: în parbrizul lui Marcea, o oaie stă la umbra unui brăduţ. Să nu-mi spuneţi că odorizantul ăla nu e brăduţ, fiindcă e. Drept dovadă, scrie pe el:

O, Tannenbaum!

Şi-ţi spui în sinea ta: „Rămas bun, Litoral 2009!“. O să fie bine. Faci o biluţă nazală, o lipeşti finuţ sub bancheta lu’ Marcea şi aştepţi să ajungi pe A2, ca să te culci liniştit.

Într-un top de la 1 la ş al celor mai imbecile tatuaje, săracul Che de pe umărul meu drept e undeva la mijloc. Zic eu, cu modestie. Ei, bine, dacă e să mă coiesc oleacă, am nişte scuze pentru el, dar nu despre asta e taina acuşica. La poziţia cu numărul ş, colegul Lazio a hotărât, pe vremea când lucram la lupamea, să îl claseze pe flăcăul ăsta, pe care l-am depistat anul trecut, purtând o ţâţă Emporio Armani, pe ştrand la Işalniţa.

Cel mai urât tatuaj de pe pământ

Dar să nu credeţi că nu se poate mai rău. Ş cu coroniţă. Uite peste ce dădui în Vamă: un tatuaj superb, proaspăt bătut, cu epiderma metalistă încă iritată de la ac.

Cel mai penibil tatuaj de pe pământ

Parcă mai degrabă-l înţeleg pe ăla de şi-a scris Armani decât pe roacărul ăsta dus cu pluta şi cu cortul anti-manele. Deşi, făcând o analogie cu fotbalul, cred că fenomenul este explicabil: cunosc mai mulţi olteni care şi-ar tatua pe spate „Muie Dinamo!“ decât „Forza Ştiinţa!“

Plec la mare. Şi ieri îmi zise Şerbănică:

- Mişule, dă-te-n pula mea, până să pleci să faci şi tu un fel de editorial, ceva care măcar să semene cu un editorial, că ăla de pe sait e vechi şi de căcat.

Şi m-am jurat că i-l fac până plec la mare. Şi i-l făcui.

De ce nu salvează Mihai Gavrilă turismul românesc

Una dintre dramele recurente ale poporului român, exceptând ratarea calificării la diverse turnee finale, e că avem, domne, o aşa ţară frumoasă, dar, ce chestie de tot păcatul, n-avem domne parte de turismul ăla care să ne umple pe toţi de bani şi de respect universal.

Şi, după ce zice asta cu năduf, rumânul începe să explice şi de ce se petrece o aşa nasoleală, folosind acel lexic diavolesc, capabil să nominalizeze cauza oricărui eşec: management defectuos, infrastructură execrabilă, lipsă de responsabilitate guvernamentală. Bla, bla.

Până mă întorc de la mare, puteţi citi continuarea în republică. O să fie bine.

Mai întâi, să le cer scuze miilor de fani că nu mai scrisei de săptămâna trecută. Asta e situaţia. Din păcate pentru ei, am redescoperit băutura. Când o să fiu şi mai celebru decât acum, o să mă las de băut şi o să mă apuc de cocaină. O să fie bine.

Şi e aşa frumos seara la terasă la Irish… Are Paul un concert cu nea Bruce la Dublin, o minunăţie. Primele patru-cinci beri intră mai greu, după aia e ca şi unsă toată treaba.

Dar acum vorbim despre Sanda şi despre albinele ei lucrătoare, la oral terminatoare, peste care am dat tăindu-mi unghiile la mama în bucătărie, pe un supliment de publicitate al Gazetei.

De fapt, nici nu mai vorbim despre ea, că n-am ce spune. Mă grăbesc. Sunt, cum s-ar spune, la scris terminator.