THE BLOG-BÂRLOG

• Şi-această minunată invenţie a omului, numită wireless, pe care mi-am procurat-o acum aproape doi ani pentru numai una sută cincizeci lei noi, care îmi permite să mă bălăngăn în blogosferă în timp ce stau şi fumez pe veceu.

• De altfel, nu m-am putut deseori abţine să mă întreb, mai ales când scriam la ziare: câţi oameni mă citesc pe căcare? Câte găuri negre se deschideau şi se închideau întru comunicare cu natura, blagoslovite de sărmanele mele cuvinte şi de scofâlcitele mele idei?

• Acum opt ani, de exemplu: Gazeta de Sud, tiraj 40.000 BRAT. Îmi place să cred că măcar 2,5% din cititori, adică una mie bucăţi găoaze, mă savurau o dată cu căcarea de dimineaţă.

• Şi mai vechea mea problemă: când spui „o dată cu căcarea“, mai e nevoie să eviţi cacofonia?

• Nu ştiu când, cum şi de ce am devenit aşa scârbos. Cert e că acum am ajuns la un grad de fineţe suficient pentru a putea argumenta sau combate orice afirmaţie cu un vocabular de 30 de substantive, cu condiţia ca printre ele să se regăsească întregul lexic scato-sexual.

• Sunt o ţâră arţăgos noaptea asta. Am o capsă pusă, nu ştiu exact pe cine şi de ce, dar am încredere în intuiţie suficient încât să presupun că există nişte motive, pe care le voi conştientiza la un moment dat. E cam cum zicea un amic pretins misogin: muierea trebuie bătută din când în când; dacă nu ştii tu de ce o altoieşti, nu trebuie să-ţi faci griji: ştie ea.

• Amicul meu misogin s-a însurat la scurtă vreme după afirmaţie.

• Beau Becherovka. Încă mai are gustul indecis al mansardei ăleia din Praga. Avea o fereastră cu tocul găurit, şi-n gaura aia am îndesat un ob, ca să nu mă mai tragă curentul. De-a lungul vieţii, curentul şi ob-urile mi-au provocat numai neplăceri.

• A, şi mi-am adus aminte ceva demult uitat. La începuturile carierei mele de labagiu, prin ‘93 să fi fost asta, materialul pornografic inspiraţional (Infractoarea mov, nu vă gândiţi la vreun Hustler) era foarte greu de procurat. De-asta trebuia să desenez mai întâi pe-o foaie un mascul pârlind o femeie şi abia după aia să iau castravetele la decojit. Foaia trebuia să fie velină. Pe vremea aia, mi se părea că desenele pe foi dictando sau caroiate nu sunt suficient de realiste.

• Cam asta fac şi-acum, câteodată, când scriu despre fostele iubiri. Mai întâi le acord o reprezentare ideală, pentru ca apoi să-mi orgasmizez sufletul citind-o.

• Dar nu azi. Azi sunt în toate proaste. Azi n-aş putea rememora decât ziua în care, vorba lu’ tata, am aflat cu nedisimulată stupoare cât de aproape e pizda de cur.

• După ce public asta, o să intru pe google translator şi-o să-mi citesc ultima frază în câteva limbi de circulaţie internaţională.

• N-am titlu pentru mizeria asta de post. O să-l botez, fără nicio legătură, „Din dragoste“.

• Sau cu legătură. Poate nu-mi place să recunosc.

După ce citii aia cu Platon şi ornitorincul, o istorie e filosofiei argumentată prin bancuri (filosdotică – după cum le place la autori să-i zică), îmi sări în urechi un banc foarte cinic.

Pe patul de moarte, Popescu e înconjurat de toată familia şi, cu glas sleit, spune:
- Ehei, când aveam eu vreo 20 de ani, ce mă mai distram… Curve, beţii, scandaluri… Şi-mi zicea tata: bă băiatule, potoleşte-te, ia-ţi un serviciu, fă-ţi şi tu o familie, să aibă şi ţie cine-ţi da un pahar de apă pe patul de moarte. Dar nu m-am potolit. Şi pe la 30 de ani, ce mă mai distram… Curve şi mai multe, beţii şi mai mari… Şi-mi ziceau prietenii: bă Popescule, potoleşte-te, fă-ţi şi tu o familie, să aibă şi ţie cine-ţi da un pahar de apă pe patul de apă pe patul de moarte. Şi mi-au tot zis aşa, până am început să-i ascult. Mi-am luat nevastă. Nevasta trebuia ţinută cu bani, a trebuit să muncesc mai mult. Au apărut copiii, a trebuit să muncesc şi mai mult, să-i duc la şcoală, să le dau tot ce le trebuie. N-am mai ştiut ce-i aia o beţie, n-am mai ştiut ce-i aia o curvă. Pe urmă au venit nepoţii. Am tras şi pentru ei cât am putut, că deh, să aibă cine-mi da un pahar de apă pe patul de moarte… Şi uite că acuşica mor şi…
- Şi, şi?, întreabă rudele strânse buluc la capul muribundului.
- Şi-n pula mea, zice Popescu amărât, NU MI-E SETE!

• Mă mai uit şi eu în urmă, câteodată. Dacă aş şti sigur că Dumnezeu m-a iertat, n-aş regreta nimic. Chiar şi neavând nicio garanţie că Dumnezeu m-a iertat, nu-mi permit să regret nimic, ca să nu-L supăr.

• Pe cel mai recent album Muse, scos alaltăieri, putui regăsi, pe un final de melodie, nocturna în Mi bemol major a lui Chopin (Nocturne in E flat, pentru cine a chiulit la muzică şi vrea s-o caute pe net). N-am eu atâta cultură muzicală cât să-mi pemit să dau sentinţe grave, dar după gusturile mele ăsta e cel mai frumos cântecel pe care l-a putut închipui omul vreodată.

• Dacă la început a fost cuvântul, muzica e cel mai clar exemplu că Universul însuşi e capabil de progres în exprimare.

• Îmi zicea cineva că în manualele alternative, Jurnalul Fericirii, Nicu Steinhardt, se studiază în clasa a noua. O fi vreo concesie ironică făcută generaţiei emo, plină ochi de jurnalele nefericirii? Mi-l şi imaginez pe profesoraşul ăla tipic de liceu explicându-le copiilor cum stă treaba cu revelaţia mistică, cu priceperea şi elocinţa unui stabor ţigănesc pus să judece crime de război.

• Sunt două lucruri pe care tot încerc să le fac, şi ştiu cu precizie c-o să le fac cândva, deşi am eşuat de o sută de ori în fiecare: să mă las de fumat şi să scriu un roman. Mă gândesc oripilat ce-aş alege dacă m-aş întâlni cu peştişorul de aur şi mi-ar garanta reuşita uneia dintre cele două.

• Citii azi, în cărţulia aia cu „Platon şi ornitorincul intră într-un bar“ (da, da, o am la librărie, e super-tare), cum, din punctul de vedere al matematicii, oamenii se împart în trei categorii: cei care înţeleg cifrele şi cei care nu le înţeleg.

Eram chiar class of ‘99. De-aia mă simt la melodia asta cam cum trebuie să simtă cei care au absolvit liceul în ‘75 ascultând-o pe-aia cu seventy-four – seventy-five…

Acum zece ani şi câteva luni. Nu apăruseră în viaţa mea internetul, telefoanele mobile şi fetele complet depilate jos.  Încă mai prizam aurolac, fumam Bond Lights şi pretindeam că învăţ pentru căcatul de bac. Aveam mobră şi două erecţii pe noapte – când avea cine să le provoace, desigur. Mergeam pe jos şi scriam poezii.

Da, mai aveam niţel până la bac şi nu dansam din principiu. Decât tradiţionalele bluzuri de băgare în seamă cu fetele, pe la câte-o zi mare. Cântecul ăsta (Luhrmann e regizor de film, el a făcut videoclipul şi probabil şi melodia. Versurile s-ar părea că sunt ale unui editorialiste înţelepte de la Chicago Tribune, Mary Schmich sau ceva de genul) m-a convins să dansez.

Şi dacă azi îmi pare rău de ceva, nu-mi pare rău că am burtă, că nu mai merg pe jos sau că nu mai scriu poezii. Nu-mi pare rău că visele mele de acum un deceniu s-au împlinit în cel mai cinic mod cu putinţă. Îmi pare rău doar că nu mai pot să mă duc într-un club, să închid ochii, să uit de toate şi să-mi aduc aminte de orice şi să dansez.

Sau, mă rog, mai aproape de realitate: să mă duc într-o crâşmă bailantă, să mă îmbăt turtă şi după aia să scot două-trei moldovence să joace un Gabi Luncă pe Matizul parcat în mijlocul străzii, cu avariile puse, să ne ocolească autobuzele care duceau oamenii la muncă pe la ora aia a dimineţii. Cum era Matizul ăla când l-am dat înapoi la ziar… I-au văzut plafonul doar după ce s-au răsturnat cu el: toc lângă toc lângă toc. Şi moldovencele aveau numai tocuri de-alea cui. Într-o zi la poarta mea, un băiat c-o fată sta…

Toată lumea îmi spune că am început să beau prea mult. Eu cred, totuşi, că beau prea puţin.

Dacă aş bea mai mult, nu m-ar mai vedea soarele atât de des şi n-ar mai fi nevoie să wear sunscreen.

Ce minunăţie mi-a stat tot timpul la îndemână şi n-am fost în stare s-o exploatez! Fuckin’ Google Translator, o mizerie care vine la pachet cu toolbar-ul google şi pe care nu ştiu de ce n-am descoperit-o până azi. Pielea mea, apeşi pe buton şi ţac, într-o clipocită ţi-a şi tradus pagina din română în engleză. Rezultatul este, zic eu, dovada că, într-o lume cu oameni trişti, calculatorele începură să aibă umor.

De exemplu, textul meu de dinainte sună cam aşa:

My friend, the assasin

Once, I worked and me from now famous Donkey Doru, underworld of the mass of the President. That should make me now and I am proud that I stood at the table with people from around the head of state. Many years before that, I befriended a boy, a journalist and dance, Cristian Vasilcoiu, dubbed, of course Coiu. Now, when the scandal Donkey-Basescu, the boy happened to be one of those fiercely scriseră in Daily, About my former employer shady. Reactions occur and întârziară not like that and I could find out, from a newspaper online Coiu that my friend is actually a cold-blooded assassin involved in the killing of another famous native shady, called Kayak. (…) Coiule, Dad, you gave more beers. You’re my first friend on suspicion of murder Canoeing.

Nu vă mai spun ce pasaje din mine şi google translator pot citi la categoria “These girls I ate today (Aceste fete care mi-au mâncat zilele)”.

Staţi o ţâră să vedeţi blogul lui Bucer (blog mendicant în engleză – originalul blog milog e aici) cum sună:

How many stars are in the sky, only one is Bucer

I mean it. I am Bucer. Save this word: Bu-cer. It tattooed on his arm. Write it on all sites stick it on the desk. A good catch you. An access to your password in a world that until now have thought it impossible. You were bored and sad, thought that there was. But behold, you’re lucky, eat the shit you’ve been in early childhood! There. Now I and blog.

Let no-nchipuiţi that without the blog, I would have been perfect. I would not be the complete solution to all problems. That without the blog, I would not have made woman to spârcâie-n bikini just throw it in my eyes deadly sick. Only vrusei to be most perfect. To be better than the mark than Mishu than Roacăru than Kinderu only Son, than all other Agarici who taught me how to breathe, how to shake off the stink when I pee, how to have sex tantric 17 hours, with or without women. Vrusei to show you who is true alpha male, the man in front of which even presidents of countries bowed and said with trembling voice:

- Respect, Bucer!

Indeed, so far I have not met with any president of the state. Were away. Not yet ready to give your eyes with him. Even so, I did not upset me. I know I did bulangii debt. For example, maimuţoiul curly guy who appears on Jay Leno should do my status because I gave good advice two years ago:

But already in the details with you, and it’s too early. Maybe you’re ready to sip a drink from the ocean. But it’s time for all.

First, to show that something pricepurăţi, glorified with me:

How many stars are in the sky,

Only one is Bucer.

And the sun and the moon

Bucer to take in hand.

And Big Bang, man,

Bucer’s was a fad.

De la blogărul de Bucer trecem la alt blogăr celebru, Tudor Chirilă. Câteva din versurile de la Hotel Cişmigiu, traduse de google:

But I’m terribly happy and smiling at us ncet

With a rictus of hyena that it froze

You destroyed the youth, health as

Damn you damn bunker where your hotel says.

We cacam the-darkness

We were crushed cracii-n

Aicea not for me

I am a delicate

I want a normal Buda

And how as a leading

Americans-were to blame

Fuck her mouth to fuck.

M-aş întinde aşa până mâine. Puteţi traduce şi invers, texte celebre din engleză în română. Sau în/din alte ţâşpe limbi. Pe bune, e very much caterinca. Când n-aveţi surse de distracţie, băgaţi toolbar-ul şi traduceţi ce texte aveţi la îndemână. O să vă mai înveseliţi oleacă.

Pe vremuri, am lucrat şi eu la de-acum celebrul Doru Măgaru, interlopul de la masa preşedintelui. Asta ar trebui să mă facă acum mândru că am stat şi eu la masă cu oameni din apropierea şefului statului.

Cu mulţi ani înainte de asta, mă împrietenisem cu un băiat, ziarist şi dânsul, Cristian Vasilcoiu, poreclit, de bună seamă, Coiu. Acuma, cu ocazia scandalului Măgaru-Băsescu, băiatul ăsta se nimeri să fie unul dintre cei care scriseră cu înverşunare, în Cotidianul, despre fostul meu patron interlop. Reacţiile nu întârziară să apară şi uite-aşa putui şi eu să aflu, dintr-un ziar on-line, că prietenul meu Coiu e de fapt un asasin cu sânge rece, implicat în uciderea unui alt celebru interlop localnic, numitul Caiac.

Şerbănică, bineînţeles, nu se putu abţine să facă publică, în numele intereseului comunitar, toată tărăşenia (daţi click aici sau pe poză pentru completa edificare):

Cristian Vasilc**u

Coiule, tată, ai de dat mai multe beri. Eşti primul meu prieten suspectat de uciderea lui Caiac.

Mi-am spus de mai multe ori că mai bine îmi tai mâna cu care scriu şi ţin de mouse decât să mă apuc să induc cuiva ceva din tot mai desele mele depresii, care mă fac să cotizez în continuare, în ciuda crizei economico-financiare, la câteva din crâşmele metropolei. De-asta nici n-am putut să scriu în ultima săptămână, luându-mi zilnic porţia de nervi suplimentari la vederea faptului că tot mai mulţi zăpăciţi găsesc de cuviinţă să-şi bage nasul la mine în bârlog, pentru a primi la schimb tot mai puţin. Până la urmă, am cedat. Am zis că trebuie să mă descarc într-un fel şi să vă povestesc cele două momente în care mi s-a întâmplat să plâng cu lacrimi în ultimii cinşpe ani.

O să încep cu al doilea. Eram la cinema, la Finding Neverland, unde mă dusesem foarte vesel, ca un fan Peter Pan ce mă aflu. Sala era plină de puşti şi puştoaice care veniseră să vadă un film hot cu Johnny Depp. Pe la jumatea filmului, unii aruncau cu floricele, alţii înjurau, alţii strigau tradiţionalul „Fute-o, bă!“. Numai eu, băiat mare, plângeam.

Şi prima dată, acum vreo şase sau şapte ani, mi s-a întâmplat să plâng la MTV. Ruşinos, ştiu. Culmea, eram într-o perioadă de-aia macho, mă educasem să tratez orice problemă cu un sănătos „mă doare-n pulă“ şi, din când în când, latura mea feminină ajunsese să-mi bată în ţeava caloriferului şi să-mi strige: bă, tu chiar ţi-ai pierdut orice urmă de sensibilitate? Şi, într-o bună zi, mă uitam la MTV şi am plâns şi m-am mai liniştit: nu devenisem atât de insensibil. La minutul 3:50 al acestui videoclip, pe care a fost nevoie să-l downloadez şi să-l uploadez (cu un pic de ciudă că n-am reuşit să ajung şi a doua oară la concert, deşi aveam bilet), că să vă puteţi şi voi bucura alături de mica mea boceală.