Entuziasmul catastrofelor

Acuma, că tot se ceartă fetele pe Caragiale, şi după o zi în care tot vorbii cu nişte băieţi simpatici despre Epoca de Aur, îmi adusei aminte de un episod din istoria recentă al cărui tragi-comic bate la cur imaginaţia oricărui – ce vreţi voi – regizor, scenarist, romancier, jamaican fumat etc.

E de la cutremurul din 1977. În primele momente de după tragedie, se crease un val de emoţie colectivă greu de controlat, iar la Radio şi TVR începeau să se anunţe pagubele. Comitetul Central începe să sune prim-secretarii şi să le ceară statistici provizorii. Timişoara – ics la sută din clădiri afectate, igrec morţi. Craiova – ics la sută din clădiri afectate, igrec morţi. Şi tot aşa, până ajung în micuţul oraş Zimnicea, din judeţul Teleorman. Aici, un secretar de partid sufocat de emoţia tragediei şi obişnuit să umfle producţiile de grâu, orz, ovăz etc, se uită în jur şi observă că nu prea are cu ce fi în trendul catastrofei naţionale: câteva case prăbuşite, un singur mort. Dar nu poate să fie el mai fraier decât naţiunea îndurerată şi raportează: 80 la sută din clădiri distruse. Ceauşescu primeşte lista cu avariile şi constată că oraşul cel mai afectat din toată Republica Socialistă este, evident, Zimnicea. Aşa cum ar fi procedat orice şef de stat, anunţă că a doua zi dimineaţă va fi la faţa locului, să îi îmbărbăteze pe localnicii sinistraţi.

Toată noaptea, buldozerele au avut de lucru. Până dimineaţa, când a sosit Ceaşcă, Zimnicea era distrusă nu în proporţie de 80 la sută, ci integral. Secretarul de partid a înregistrat un succes notabil: Zimnicea este şi acum, în arhivele statului, consemnată ca fiind singura localitate pe care cutremurul din 1977 a ras-o de pe faţa pământului.

O vârâciune marca Mishu. La 31/10/2009 21:27, în Blog Job, Chestii care se-ntâmplă, Toate, Vaca de pe şură
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Singur împotriva nimănui

Miercuri, la Korona, unde aterizai de-a-n pulea pe la miezul nopţii, era petrecere sârbească. Mulţi sârbi, mai mulţi decât îmi imaginam că studiază p-icişilea, muzică sârbească, câţiva români, unii din ei muşterii tradiţionali, ceilalţi nişte maimuţoi aflaţi în veşnicul lor tranzit nocturn între discoteci şi manelării. Câteva feţe drăguţe de sârboaică, alte câteva cururi drăguţe de sârboaică, uneori legate de mama natură în acelaşi corp. Ritmuri cam orientale – mie oricum nu-mi displac, iar ceilalţi muşterii erau dispuşi să le treacă cu vederea, pe considerentul că măcar sârbii s-au bătut cu americanii şi n-au supt-o necondiţionat de la marele licurici crizat. Mă rog, un pretext numai bun să-mi aduc aminte ce forţă incredibilă şi ce satisfacţie sufletească îţi dă apartenenţa la o minoritate.

Merg pe premiza că intrătorii pe acest blog sunt destul de deştepţi încât să nu mai fie nevoie să teoretizez acuşica de ce minorităţile – de orice tip ar fi ele – sunt capabile să degajeze energii sociale net superioare majorităţii. Aşa că trec direct la pasul doi, la o întrebare care mă frământă de mai multă vreme: de ce nu simt deloc afecţiunea asta minoritantă pentru grupul ăsta teoretic minoritar din care, tot teoretic, aş face parte? De ce-i dispreţuiesc pe cei care, ca şi mine, îşi trec verile prin Vama Veche? De ce mă enervează roacării care dau din cap prin crâşme şi care ar fi gata să-şi aducă de-acasă cd-urile cu death când se duc la o aniversare? De ce m-aş pişa de la etaj pe toţi poeţii rataţi, aşa ca mine, când îi văd frecând tejghele barurilor şi expunându-şi textele trist-libidinoase tuturor minorelor debusolate, gata să-i asculte? De ce mă scârbesc cei care beau până uită de ei, deşi eu însumi sunt formolizat de ceva vreme? De ce-mi stârnesc umor cinic băieţii şi fetiţele care şi-au găsit libertatea de expresie într-o ţigară cu iarbă? De ce-mi dispreţuiesc propria minoritate?

Cam ştiu, de fapt, de ce. Pentru că minoritatea mea, spre diferenţă de altele, nu ştie să-şi savureze existenţa de minoritate. Pentru că, în contrast cu ce-a mai rămas din idealurile mele, minoritatea mea s-ar vrea majoritate. Ca şi creştinii de dinainte de 313, aşteptând un edict de la Milano care să-i îndepărteze definitiv de toate motivele rezistenţei, ca un Ernesto Guevara aşteptându-şi numirea în funcţia de ministru cubanez, minoritatea mea tinde să-şi asume altfel de valori decât cele care i-ar face cinste. Dar degeaba visezi, dacă visezi în timpul somnului. Degeaba eşti boem în Boemia. Şi de-aia minoritatea asta în discuţie m-a obligat să creez o minoritate şi mai mică în mijlocul ei, şi apoi – când şi asta a falimentat – una şi mai mică – şi tot aşa, până când o să ajung să mă simt bine într-o societate unipersonală, în care aş fi, în sfârşit, singur împotriva nimănui.

Dar aş fi în stare s-o divizez şi pe-aia.

O vârâciune marca Mishu. La 30/10/2009 20:56, în Bârlozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

…dar Roman nu prea le-a futut…

Mulţumită, datorită, conform, contrar memoriei de elefant a lu’ Şerbănică, capabil să memoreze orice succesiune de versuri pe care o aude şi-i place, cu condiţia ca versurile să nu fie albe, puturăm băga în Republica un memento despre sloganurile campaniei prezidenţiale din primăvara lui ’90. Nu vă jenaţi să-l citiţi, e foarte amuzant.

Strigături la campania electorală din 1990

Strigături la campania electorală din 1990

O vârâciune marca Mishu. La 27/10/2009 19:21, în Blog Job, Toate

Mii de dozatori

Îmi aduc aminte ce s-au mai pătimit Lazio şi cu Şerbănică, scriind ei un text despre minunile anilor ’90 (de citit aici), să găsească o poză cu dozatorul Tec. Şi tot degeaba. Dac-aş fi fost io blogăr pe vremea aia, probabil aş fi ştiut de unde s-o iau. Pe când aşa, mă văd nevoit să descopăr roata cu mult în urma semenilor mei onlain. Da’ mai bine mai târziu decât apă plată.

O vârâciune marca Mishu. La 25/10/2009 14:49, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Dreptul meu la biluţă

Întâmplarea asta surveni în mod firesc după ce scrisei despre bun simţ, ca şi cum aş fi ştiut despre ce e vorba:

Deci eram io în trafic, la volanul noii mele maşini second hand, când sună telefonul. Dubios, erau nişte cunoştinţe cu care nu prea am mare taină. Ne leagă o friguroasă excursie la Praga şi maxim un telefon pe an.

- Salut, Ovidiu, zic.

- Nu e Ovidiu, e nevastă-sa, zice ea, Anca. Te sunarăm să te felicităm pentru evoluţia pe scara socială, văzurăm că ţi-ai luat Audi…

Io acuma, normal, mă simţii măgulit, mă simţii pentru o clipă ca făcând parte dintr-o lume care, de altfel, nu prea e deloc a mea, dar către care mă mână constant şi necruţător jegoasele frustări ale adolescenţei flămânde. Ce-i lipsea chelului? A seis, cu volan în piele şi toate cele… Adică, îmi zisei, ei cu Audi, eu cu Audi, uite, domne, cum interpretează lumea unele chestii… După care, umflându-mă eu în sinea mea, mă pregăteam să bag un text plin de modestie despre cum nu am dat cine ştie ce avere pe maşină şi alte tra-la-lauri de-astea de – desigur – bun simţ. Dar nu apucai să deschid gura:

- Te văzurăm la semafor, continuă Anca râzând, erai cu mâinile băgate-n nas până la cot.

Aha. Deci era o capcană.

- Da, zice, o imagine deosebită.

Şi io mă prefăcui amuzat, da’ mă enervasem aşa o ţâră. Adică, stătui io şi mă gândii, acuma nu mai am voie să fac biluţe la semafor? Păi atuncea care mai e plăcerea condusului? Plus că, am citit io mai demult pe internet, scobitul în nas e semn de activitate cerebrale intensă. Adică gândesc. Fac biluţe, deci exist.

Şi-acuma nici măcar nu mai trebuie să le lipesc pe tapiserie. Am spaţii de depozitare sub scaunele din faţă. Păi pentru ce credeţi că le-au făcut nemţii, a? Că valiza cu bani sigur nu încape acolo la modelul ăsta de maşină şi de şofer:

O vârâciune marca Mishu. La 23/10/2009 20:43, în Chestii care se-ntâmplă, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , ,

Sibip

Nu-mi ieşi ce voiam să scriu, n-am chef să scriu altceva.

O vârâciune marca Mishu. La 22/10/2009 19:58, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

România nebunului simţ

• Nu mă pot abţine, că tot se vorbi atâta despre România bunul simţ. Nu am atâta bun simţ încât să mă abţin.

• Auzi tu, România bunul simţ. Ca şi cum ar exista o ţară a bunului simţ. Ca şi cum bunul simţ ar fi pe undeva pe lumea asta regula, iară nu excepţia. Dar vai, bunul simţ e acel set de valori care ţie nu îţi lipseşte niciodată; bunul simţ e mereu acel lucru care le lipseşte celorlalţi, când te deranjează.

• Cel care spune că are bun simţ e la fel celui care spune că o să ajungă în Rai: din clipa în care crezi că ai asemenea certitudini, le-ai şi pierdut.

• Suedezii spun că bunul simţ e cea mai înaltă formă de inteligenţă. Proverb mai înţelept ca ăsta nu găseşti repede. Extragem următoarele idei: bunul simţ nu e ceva înnăscut sau intabulat în psihic în anii copilăriei, ci ceva care trebuie căutat absolut tot timpul – altfel n-ar mai fi marele premiu al evoluţiei. Mai înţelegem şi că nicio altă formă de inteligenţă sau talent nu e o scuză pentru lipsa bunul simţ.

• Şi apoi, ne place să admitem că nu există bun simţ ca funcţie continuă pe parcursul unei vieţi şi că, de fapt, bunul simţ e prezent în puncte şi sesizabil în medie aritmetică. Dar vine Nietzsche şi ne potoleşte: nu intensitatea trăirii înalte îl face pe om mai bun, ci longevitatea, rezistenţa acesteia.

• Poate asta ne seduce la Iisus: nu că a murit o dată pentru noi, ci pentru că ne-a lăsat să înţelegem că face asta în fiecare zi. Dar Dumnezeu nu are bunul simţ pe care ni l-am dori noi de la El şi, din fericire, nici nu ne cere nouă bunul simţ pe care îl cerem noi celor din jur.

• Nu există om expus publicului care să mai fie pasibil de bun simţ, pentru că bunul simţ implică discreţie; deci nu există bun simţ la politicieni, după cum nu poate exista bun simţ la ziariştii care-i critică. Mai grav şi, pe undeva, mai dureros: nu poate exista bun simţ la artişti. Orice nuanţare e inutilă, poate că de-aia, pe vechile fresce bisericeşti, artiştii erau, alături de curve, comercianţi şi alte genuri de păcătoşi, printre cei trimişi în focurile Iadului.

• Colac peste pupăză, nici nu ştiu dacă e de dorit o Românie a bunului simţ. Bunul simţ individual aduce, în mod tradiţional, sărăcie. Şi nu ne garantează nimeni că bunul simţ colectiv aduce progres.

• E relativă treaba, orişicum. Când lumea mi se pare nesimţită, îmi place să-mi propun bunul simţ. Când, dimpotrivă, lumea mi se pare prea plină de bun simţ, îmi place să fiu nesimţit. Dar şi-atunci, mă ambiţionez să mă mint că sunt nesimţit din bun simţ.

• Şi, din păcate, sunt foarte mulţi ca mine.

O vârâciune marca Mishu. La 21/10/2009 00:15, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Maria Maria

Şi încă una, din anii colhozurilor şi ai sovromurilor. Majorică mi-aduse aminte de ea.

Deci aceeaşi bunică-mea. Frumuşică, subţirică, şefă de promoţie la Şcoala Normală, avea peţitori unul şi-unul.

Mai întâi a fost unul pe care îl chema Cioacă. Cum să-l iei?

Pe urmă a mai fost unul frumuşel. Dar avea ochi albaştri. Şi bunică-mea, care are ochi căprui, citise într-un foileton drama unui cuplu al cărui copil se născuse cu un ochi albastru şi unul căprui. Ei da, din cauză că părinţii avuseseră unul ochi albaştri şi unul ochi căprui. Next.

La coadă cică mai era unul chiar drăguţ şi insistent. A ajuns profesor universitar – ţine ea să precizeze, când povesteşte. Avea însă o problemă la nume: îl chema Maria. Ăsta-i era numele, prenumele era de bărbat. Dumitru Maria sau Cosntantin Maria. Iar bunică-mea l-a gonit. Era sub decenţa ei să ajungă să iscălească Maria Maria.

Şi l-a luat pe bunicu-meu, care, după cum vă zisei, mânca usturoi cu pâine şi-o minţea că s-a săturat de pui fripţi.

***

Fără legătură: în liceu, mai mici ca mine, erau doi fraţi. Nefiind gemeni, evident că unul dintre ei era mai tânăr, la rându-i, decât ălălalt. Şi-i chema Dicu. Alin şi Cătălin. Alin Dicu şi Cătălin Dicu. Hai, c-au fost părinţii inconştienţi, pot pricepe… Dar între primul şi al doilea să nu se găsească niciun amic de familie care să le atragă atenţia, măcar ăla mic să n-aibă nume de lindic?

O vârâciune marca Mishu. La 16/10/2009 21:31, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

Bătrâneţe, coaie creţe

Bunicu-meu şi bunică-mea aveau câteva anecdote şi poveşti de-ălea pocite, pe care le spuneau destul de des:

• După o beţie de armată, parcă, unul dintre camarazii lu’ ăl bătrân adormise. Şi ăştiălalţi i-au dat pantalonii jos, lăsându-l în izmene – cred că nu mă înşel, domnul Botezatu fie-mi martor, că pe vremea aia nu se purtau chiloţi. Unul dintre ei s-a căcat în pantalonii adormitului şi p-ormă l-au îmbrăcat la loc. Când s-a trezit, pifanul a înţeles că, în timpul somnului, aplicase fără să ştie străvechea zicală „bei până te caci pe tine“. N-a putut însă pricepe, multă vreme, cum dracului de se căcase între izmene şi nădragi.

• Şi bunică-mea completa, cu o anecdotă interbelică, dialogată:

- Domnişoară, domnişoară, ai chiloţii pe dos!

- Păi după ce-i cunoşti, după cusătură?

- Nu, după căcătură!

• Alta era cu descântecul ardelenesc. Bunică-mea, recent măritată, trăia intens suferinţa-i lunară. Şi bunicu-meu i-a zis c-o s-o vindece el, cu un descântec ardelenesc, că făcuse liceul la Timişoara şi avea de unde şti d-astea. Şi a pus-o să stea pe pragul uşii, cu o mătură în braţe, şi să repete după el:

- Rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-nc-o dată: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Şi-a treia oară: rău la inimă mă doare!

- Rău la inimă mă doare…

- Pe mine nici în cur nu mă doare.

Bunică-mea povesteşte că, în momentul ăsta plin de magie, a apucat mătura de coadă şi l-a fugărit prin casă pe bărba-su până a uitat de toate durerile.

• Şi, fiindcă se băşea zgomotos în pat, bunicu-meu îl educase în spirit parvoslavnic p-ăla micu’, adică pe tata, care deprinsese prostul obicei de a întreba ce se-aude:

- Îngerii, tată, îngerii.

• Înainte cu vreun an să apară ăla micu’, bunică-mea trăsese însă o mare sperietură. Venită ea din familia rigid educată a unui medic militar, unde toţi cei şase fraţi trebuia să se ducă afară, după uşă, ca să facă puf, a sărit în sus de trei coţi când bărba-su a tras prima băşină conjugală epică:

- Marcele, scoală-te, e cutremur!

• Şi după ce-şi epuizau stocul de snoave şi glumiţe, concluzionau la unison, oftând:

- Bătrâneţe, coaie creţe…

O vârâciune marca Mishu. La 14/10/2009 20:04, în Am fost odată frumos şi deştept, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , ,

Ţuică, suntem neam de piatră…

• E prima ţuică fiartă pe toamna asta. E bine să pui zahărul să se caramelizeze pe fundul ibricului, înainte să pui ţuica, piperul şi foile de dafin. S-ar putea să strici un ibric pe sezon, dar merită.

• Ţuica fiartă merge dubios de bine cu chill-out music, bag de seamă. Nu-mi prea place mie să mă chill, dar cu ţuică fiartă e rezon.

• Octombrie. Lunile ăstea de toamnă au nişte nume tare frumoase, nemeritat de frumoase. Şi heroina are un nume frumos. Şi SIDA are un nume frumos. Când eram în liceu, făceam un ban cinstit vânzând florile bunică-mii. Erau nişte flori foarte frumoase, dar aveau nume urât. Le zicea tuberoze. În neatenţie, ai fi putut să crezi că mirosul ăla puternic îţi poate îmbolnăvi plămânii.

• Dacă, prin analogie, etapele vieţii ar curge precum lunile anului, mi-ar fi cel mai frică de octombrie. E neverosimil cât de alaltăieri era cald şi frumos şi bine şi parcă n-aveam altă grijă decât cum să ajung seara la terasă la Irish şi să mă îndop cu bere. Pula mea, sunt tot eu, ăla de acum câteva săptămâni… Încă mai am cămăşile cu mânecă scurtă atârnate pe umeraş, la vedere, pe uşa şifonierului… Ce caut eu aici singur şi răcit şi nostalgic şi întofloşat în două rânduri de pijamale?

• 1957. Cred. An greu, între ani grei. Un tânăr învăţător de ţară, fiu de chiabur scăpătat, îi face curte unei tinere învăţătoare de ţară, fiică de legionar mort accidental în primii ani ai ocupaţiei sovietice. Pentru asta, trebuie să meargă zilnic vreo 10 kilometri, pe jos. Bicicleta e un lux. Şi, de fiecare dată când ajunge la rendez-vous şi pupă fata, apare o problemă:

- Tu iar miroşi a usturoi, zice fata.

- Păi de, ce să fac, dacă tăie tata un pui şi-l fripserăm, cum să-l mănânci fără un pic de mujdei?

Abia după ce fata l-a luat cu acte pe băiatul înstărit, care-şi permitea să mănânce un pui pe zi, s-a făcut lumină în caz: puiul nu exista. Existau doar pâinea şi grăunţii de usturoi. Şi textele de agăţat ale lu’ bunicu-meu.

• Pe coperta de la Joaca preferată, Cohen era descris ca „bunicul pe care nu l-ai avut niciodată“. Cohen e născut pe 21 septembrie. Pe 21 septembrie 2003, bunicul pe care l-am avut de-adevărat s-a hotărât să plece. Era cam păcătos, obişnuia să bea, să fumeze, să drăcuie şi să înjure. De-aia Dumnezeu l-a luat într-o Duminică: să ne arate nouă că l-a iertat.

• Avea un ţoi al lui, din care-şi bea el ritualica ţuică. Şi-avea o reacţie alergică la Holograf. „Ţi-am dat un ine-eee-eel…“ „Păi şi-acuma ce faci, mă“, zicea, „îi scoţi ochii că i l-ai dat?“

• Mi-e tare dor de el. E primul pe o listă a celor de care o să-mi fie tare dor.

O vârâciune marca Mishu. La 11/10/2009 23:58, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , ,

In Diana Jones

Căutam filmul ăla despre care mi-a vorbit elogios corporatistul M%@#L, nu pot să-i dau numele pe post – corporatisului, că filmului pot: In Diana Jones. N-am găsit decât un thumbnail,

In Diana Jones and the Temple of Poon

In Diana Jones and the Temple of Poon

dar am găsit altele, destul de interesante şi, probabil, demne de văzut înainte de Francesca.

American Booty

American Booty

Ass Ventura, the Crack Detective

Ass Ventura, the Crack Detective

Forrest Hump

Forrest Hump

Pulp Friction

Pulp Friction

Saturday Night Beaver

Saturday Night Beaver

The DaVinci Load

The DaVinci Load

White Men Can't Hump

White Men Can't Hump

Womb Raider

Womb Raider

Aş vrea să le văd dublate de Irina Margareta Nistor.

O vârâciune marca Mishu. La 11/10/2009 11:22, în Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Bullshit, bullshit, my line

• Mi se reproşează că scriu prea rar. Dacă mă uit oleacă prin blog, e clar că scriu prea des. Situaţia asta vine să echilibreze poceala cu băutura, unde mi se reproşează că beau prea des, deşi sunt mai bine de trei săptămâni de când nu m-am mai îmbătat de două ori într-o zi.

• Şi nu din cauza asta trebuie să recunosc că sunt un tâmpit. Tare mă tem că mai repede va trece cămila prin urechile acului decât să-mi vină mie mintea la cap.

• Cine-are urechi de-auzit s-audă: acul n-are decât o ureche. Şi cine-are ochi de văzut, de bună seamă, poate să aibă unul sau doi. Cămila, în schimb, nu e dromader.

• Da, e plină lumea de proşti şi cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, iar eu traversez politicos, pe zebră, drumul dinspre prima categorie spre a doua.

• Când aveam vreo 19 ani îmi propusesem să scriu un roman despre un retard olog şi muribund care dialoga frecvent cu Iisus. Îl inventasem pe la 17 ani, într-o povestioară scrisă într-o noapte de august, în care mă însărcinase mama să mestec în bulion până dimineaţa… Pe urmă, mi s-a părut că ideea e prea facilă şi inutil de deprimantă. Aud acum că, plus-minus câteva detalii, povestea asta a mea a scris-o Eric Emanuel Schmitt şi că a avut succes cu ea (Oscar şi Tanti Roz, o am şi pe-asta la librărie, v-o recomand în cantităţi cât mai mari, dar eu n-o s-o citesc niciodată).

• Cărţile triste merită să moară. Toate tristeţile merită să moară. Să rămână decât Marcea, râzând ca vita din absolut orice.

• Exact aşa face Marcea. Povesteşte cum s-a enervat el la serviciu, cum nu ştiu ce nu i-a mers bine, şi în timpul ăsta râde ca muta la Vacanţa Mare. Îl iubesc.

• Plus că imită perfect spermatozoizii şi lemurii. Cum să nu iubeşti un lemur?


Lemurul Marcea

Lemurul Marcea


• Alta tare, din Platon şi Ornitorincul. Treaba cu Pascal, că lumea asta e cea mai bună dintre toate lumile posibile. Cică optimiştii sunt de acord că aşa e, în timp ce pesimiştii se tem că aşa e.

• A, şi încă una, tot de-acolo. Băgasem şi eu pe-aici, înainte să citesc cartea, teoria cu paharul jumătate gol (optimistul) sau jumătate plin (pesimistul), aplicată la amicii mei. Raţionaliştii spun că paharul e de două ori mai mare decât ar trebui.

• Mă enervează ăia care, deşi nu beau extraordinar de mult sau de repede, se ambiţionează să-şi ia bere la halbă de un litru – where available. Nu trebuie să fiu raţionalist ca să spun că halba aia chiar e de două ori mai mare decât ar trebui. Exceptând Caru cu bere, unde chelnerii se mişcă ca căcaţii şi e bine să ai provizii.

• Într-o noapte stranie şi intens alcoolizată, mi-am tatuat pe încheietură un citat din Evanghelii, în latină: TRANSFER CALICEM HVNC A ME. N-am intenţionat nicio clipă să fac pe interesantul, aş fi putut să-l scriu şi în româneşte, „TREACĂ DE LA MINE PAHARUL ACESTA“, dar am zis aşa, să fie pentru uzul intim al memoriei. M-am înşelat. De jde mii de ori am fost întrebat ce înseamnă – şi asta mai ales la bere sau în conjucturi care făceau penibile referinţele biblice. Una dintre interlocutoare a bunghit însă perfect mesajul, după ce, oarecum jenat, mi-am tradus tatuajul: a înţeles că eu fac tot timpul cinste. Asta mi-a adus aminte de vremurile când scriam poezii de căcat şi, din joi în paşti, nimeream câte-un vers care îmi place şi azi: „Doamne, treacă de la mine paharul acesta / şi mai toarnă-mi unul / dublu.“

• Eşti ceea ce bei. Sunt bere. Aş fi vrut să fiu vin, dar nu mă lasă ficatul.

O vârâciune marca Mishu. La 07/10/2009 18:29, în Bârlozofie, Crâşmozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: , , , , ,

Sfânta Vineri

După ultimele calcule, aş avea de făcut următoarele:

• să scriu pentru Jurnalul Naţional reportajul cu ţiganul ăla din Caracal, nu poci să vă zic despre ce e taina, că mă dă mogulu’ afară şi rămân fără renumeraţia mică, după buget.
• să mă ţin de cuvânt şi să-i scriu lu’ Şerbănică un frumos editorial pe probleme politice, despre criza guvernamentală, despre lansarea catindatului Geoană, despre ce căcat se mai întâmplă prin patria pentru unii mumă.
• să mă duc şi să-mi tratez răceala cu multe halbe pe la berăria lu’ Costi. Că tot e Sfânta Vineri, iar de Sfânta Joi n-am pus gura pe băutură, fiind consemnat la pat. Apropo: is there a doctor in the house? De ce nu mă crede nimenea că răceala trece cu bere, chiar dacă e rece, cu condiţia să fie exagerat de multă? Păi io nu ştiu?

Cred c-o să aleg, ca de obicei, să am grijă de sănătate. Şi dacă mă enervez, ca să-mi fac sorb de bere, îi scriu şi lu’ Şerbănică una scurtă, înainte s-o tai.

Friday, Friday, Friday! (Daţi click aici că n-am găsit embeddedu’)

O vârâciune marca Mishu. La 02/10/2009 19:05, în Blog Job, Crâşmozofie, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: ,

Ceai hapciu

Mă găsii să bolesc, lovit mişeleşte de o răceală, într-una din acele zile în care Aurică ne lasă oraşul fără apă. Nu fu deloc amuzant. Mă întreb cum or fi putut să bolească strămoşii noştri, lipsiţi de beneficiile apei calde curente. Acuma stau cu un ceai hapciu în faţă şi mă gândesc la lucrurile importante în viaţă.

Care-or fi şi ălea.

În niciun caz munca. Uitaţi-vă cum îşi bate joc câte-o criză de-asta de toţi oamenii muncii.
În niciun caz prietenii. Cuvântul ăsta, prieten, cred c-a rezistat de-a lungul istoriei doar din imposibilitatea omului de a citi gândurile altora. Sau măcar de a auzi ce se vorbeşte în lipsa sa.
În niciun caz banii. Banii sunt de căcat.
În niciun caz sănătatea. Logic, nu poate fi important în viaţă un lucru pe care invariabil îl pierzi o dată cu vârsta.
În niciun caz cărţile, arta, cultura. Astea te însingurează şi te împing în păcat.
În niciun caz pizda.

Rămân la convingerea mea: important e să pierzi frumos. Fii, Doamne, alături de mine şi ţine-mi zâmbetul pe buze în zilele ce vor urma. Ştii, Doamne, horoscopul lu’ Ene, robul Tău şi amicul meu astrolog şi ocultist şi ezoterist, îmi prognozează nişte zile cam proaste.

O vârâciune marca Mishu. La 01/10/2009 23:40, în Bârlozofie, Blog Job, Toate
Mânz, viezure, brânză, blog: