Mulţumită, datorită, conform, contrar memoriei de elefant a lu’ Şerbănică, capabil să memoreze orice succesiune de versuri pe care o aude şi-i place, cu condiţia ca versurile să nu fie albe, puturăm băga în Republica un memento despre sloganurile campaniei prezidenţiale din primăvara lui ’90. Nu vă jenaţi să-l citiţi, e foarte amuzant.
Strigături la campania electorală din 1990
This entry was posted on Tuesday, October 27th, 2009 at 19:21 and is filed under Blog Job, Toate.
You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.
You can leave a response, or trackback from your own site.
Auzi, oare Caragiale ar fi lucrat acum la ICR dacă i s-ar fi oferit un post?
Daaaaa, of course, insa pentru sursa fabuloasa de inspiratie pe care ar gasi-o acolo, pentru nuvele sale:D
PS: Vrem un nou Caragiale! Este necesar un Caragiale!
Auzi, nu crezi ca pana si Dumnezeu isi bate joc de noi? Adica, in vreme ce lumea se dezvolta, noi eram in epoca comunista. Incepuram si noi usor, usor, in ciuda coruptiei si tranzitiei si mamei ma-sii, da’ uite ca aparu criza. Nu ne sincronizam, domne’, nu ne sincronizam deloc cu restu’ lumii asteia. Pana si Caragiale se nascu mai devreme.
Hai ca ma enervati cu mitizarea asta a lui Caragiale. Caragiale nu era vreun exemplu de moralitate, vreun nepatat, vreun neprihanit sau vreun virgin. Unii ar zice ca din contra. Nici macar n-ar fi trebuit sa fie. Era doar un scriitor cu talent. Nici macar nu prea imi pasa daca observa cu acuratete. Imi pasa doar c-o facea misto. Si, Lucia, daca ar fi acceptat jobul la ICR, n-ar fi facut-o pentru ca era in pana in subiecte. Ci pentru ca voia omul un job! Sau vizibilitate, sau ce-o fi vrut!
Ce sa spun! Mai aveti putin si compuneti un cantec din ala penibil ca cel cu “Eminescu sa ne judece!”.
Uite, ca sa-l dau putin prin noroi pe Caragiale omul, va amintesc ca pe Mateiu (un frustrat si un nebun, de altfel), nici macar nu l-a recunoscut decat foarte tarziu. Ce zici, Lucia, l-ai mai vrea ministru? Sau poate membru la CNSAS? Ca sa te mai scandelizez putin: ii placeau al dracului de mult si banii.
Ooo, quelle horeur!
Oalele, ce-mi place critica asta militantă:) Hai că-ţi răspuns io la ăsta că sigur are Lucia de la capătul tunelului ceva de spus la ălălantu: io întrebam chiar uşor amuzat şi fără să aştept dinainte un răspuns anume. Şi fără să vreau să demitizez sau să demiticizez pe nimeni. Că ştii că am o viziune mai bolşevică în privinţa asta şi cred că talentul şi/sau inteligenţa ar trebui să scuze cât mai rar cu putinţă lipsa bunului simţ. Citeam mai deunăzi prin Steinhardt pare-mi-se că s-a găsit cineva care să îi facă lui Caragiale o apologie cvasi-creştină, susţinând o teorie cam dubioasă la prima vedere, dar care mă traversase şi pe mine la un moment dat: lumea lui nenea Iancu e o lume căreia i se pot ierta păcatele, pentru că păcatele ei nu sunt grele. Acolo cei care se ceartă azi mâine se pupă (compromis, s-ar lamenta riguroşii; iertare creştinească – ar zice alţii). Corupţia lumii lui Caragiale nu e una anatemizabilă, ci una derizorie, după principiul iubeşte-ţi aproapele şi trage sforile pentru el. Revoltele din lumea lui nu sfârşesc robespierrian, la ghilotină, ci la bâlci. Şi tot aşa. (Astea nu sunt citate din Steinhardt sau din criticul ăla, ci propria mea interpretare şi nici nu sunt o critică a persoanei I.L. ci a personajelor lui.) Dacă lumea de azi ar fi un indigo up-to-date al lumii lui Caragiale, înseamnă că n-ar fi totul pierdut. Din păcate, sunt mulţi frustraţi care ar prefera execuţiile în piaţa publică – citeşte printre rânduri înverşunarea unor mari analişti politici sau jurnalişti ai momentului – unei caragieleşti pupat pula enedependenţii. Există aceeaşi tentaţie a purificării sentimentelor, a epurării ridicolului, pe care o găseai şi la generaţia de aur a anilor ’20 – ’30 şi care n-a dus nicăieri pentru că, de bună seamă, era utopică. Nu ştiu cum ajunsei aici cu ideea, că de fapt voiam să spun altceva: prefer să fiu personajul negativ într-o comedie decât să fiu personajul pozitiv într-o tragedie.
Lucia, pentru ca asta seara se pare ca sunt usor iritata si iritabila: nu crezi ca faci abuz de perfectul ala simplu?
Hiiii…. era cat pe-aci sa nu vad comentariile tale, pentru ca arareori ma intorc pe un blog, la texte postate anterior. Eu nu sunt uluita de faptul ca esti usor iritata si iritabila ci, de faptul ca, discutia asta am purtat-o de ‘nspe mii de ori. Ideea era aceeasi – personajele diferite. Pentru ca sunt intrutotul de acord cu autorul textului in ceea ce priveste explicatia la primul punct, ca sa nu mai adaug faptul ca sunt putin iritata (insa de mahmureala asta crunta) ca sa mai adug ceva, te lamuresc cu privire la cel de-al doilea.
Deci, cele doua argumente – recunoasterea tardiva a lui Mateiu, ca sa nu mai vorbim de excitatia la care era supus in fata banilor – ma lasa rece. Dramele intime si deciziile corecte sau, din contra, eronate in plan personal nu sunt punct de interes pentru mine. Nu prea sunt eu fan Sarkozy, insa stii foarte bine ca am aplaudat francezii, pentru care scandalul Carla Bruni nu a reprezentat vreun rationament care sa incline balanta la vot. La fel cum scena Bill Clinton – Monica Lewinsky mi s-a parut exagerat mediatizata si tembel abordata. Adica, sa nu mai votezi un presedinte care, din punctul tau de vedere intruneste toate calitatile necesare unei astfel de pozitii, insa are o aventura – mie personal imi suna a stupizenie. Si ne putem intinde mult si bine pe aceasta tema. Este ca si cum mi-ai spune ca nu il votezi pe Oprescu pentru ca nu are o prima doamna sau ca il votezi pe Antonescu pentru faptul ca te emotioneaza drama lui, ca i-a murit nevasta, are o fetita, a crescut-o singur etc. Deci, te rog eu, adu-mi alte argumente. Atat cu privire la astia doi contemporani, cat si la I.L Caragiale. Daca ti s-a parut ca ceea ce am scris suna ca versul “Eminescu sa ne judece”, tu pari pozitionata la polul opus, iar comentariul tau aduce cu opinia celor care se trezesc vorbind cam asa: “Ce geniu a fost domne’ Eminescu, era un betiv ntoriu”. Poate sunt eu exagerata, insa nu o viata de familie perfecta cer unui ministru ba, din contra, daca e sa vorbim pe sleau, ma plictiseste orice om – cu functie sau nu – care detine aceasta calitate. Merg pana acolo incat sustin ca, un om care nu a gresit in plan personal, este lipsit de coloana vertebrala, este un las care nu poate fi pus in fata unor decizii importante pentru ca nu va face fata. Un astfel de om nu a invatat niciodata vreo lectie, din cauza unei frici absurde de penibil sau de esec. Este, daca vrei, un soi de om care isi face cruce cand trece prin fata bisericii, iar dupa ce face doi pasi, graieste vreo meschinarie sau face vreo dovada crunta de egoism. Am intalnit si eu si tu, n-am nici cea mai vaga indoiala, genul acesta de persoane “cu frica lui Dumnezeu”.
Deci sa raspund odata la intrebare: Da, l-as mai vrea pe Caragiale la ICR. Si imi mentin parerea: ar avea o sursa inepuizabila de inspiratie. Pentru ca asta este o alta controversa de-a noastra, stii asadar ca, spre deosebire de tine, eu percep activitatea distinsilor domni o mocirla totala, cu iz politic si un kitsch absolut. Si nu ma incadrez in categoria oripilata de abordarea aproape agresiva a sexualitatii in orice tip de opere. Doar ca – din ceea ce am vazut numai, bineinteles – redarea talentului artistilor si intelectualilor de la ICR in pictura, literatura si in ce vrei tu, ma lasa rece. Probabil iti amintesti expozitia de pictura a celor de la ICR, de pe Selari. Am marea rugaminte – in cazul in care ai vazut-o – sa-mi spui: te-a atins in vreun fel? ti-a spus ceva? sa nu mai vorbim de vreo incarcatura spirituala pe care s-o fi dobandit dupa…Acu’, sunt convinsa ca pot avea o opinie, oricat de neavizata ar fi ea. Felul genial a lui I.L. de a surprinde realitatea si de a o reda, din punctul meu de vedere – cu cel mai de calitate umor in literatura asta romaneasca – s-ar plia perfect, iarasi, din perspectiva mea, pe existenta asta mioritica.
Acum. Ii placeau banii. Nici nu prea as vrea sa comentez aici. Hm, Irina, nu crezi ca suntem, oricare dintre noi, cam ipocriti sa aducem precum contraargument impotriva oricui, aceasta farama de adevar, cat se poate de prozaica? Eu stiu ca suna mai boem sa spui: imi place sa vad lumea asta toata, de la un capat, la altul; vreau acea palarie cu motive interbelice; imi cumpar cuatare tablou pentru ca imi nascoceste senzatii, imi achizitionez mobila asta in stil british. Eu am terminat filologia, dar pana si eu imi dau seama ca, logic punand problema si facand o ecuatie cat se poate de simpla, deducem ca, implicit, ne plac banii, nu-i asa? Adica, eu sunt o desteapta, sa nu mai vorbim de cat de speciala sunt eu (am avut revelatia asta inca de pe la 6 ani, cand filosofam sub teiul lu’ mamaie; stiam eu ca alte fetite se joaca cu papusile, dar eu eram mai speciala asa, minunandu-ma de ideile profunde de viata pe care le aveam). Trecand peste penibilul pus in discutie hodoronc-tronc si peste lipsa de modestie – care nu ma caracterizeaza in mod obisnuit – ceea ce voiam sa subliniez este ca, nu stiu prea bine daca nu sunt intr-atat de superficiala (si vorbesc, trebuie sa crezi, fix despre persoana mea) incat, daca as fi nevoita sa-mi cumpar haine de la Europa si sa locuiesc pe undeva prin Crangasi, de exemplu, iar situatia materiala sa ma forteze in vreun anumit moment sa sustin ca m-am rasfatat mancand o pizza (cat de banal, nu-i asa?), m-as mai simti bine in propria-mi piele sau binecuvantata cu bun-gust. Eu zic ca m-as simti in continuare si bine si binecuvantata, dar imi mai pun cateodata intrebarea asta. Nu pretind nimanui sa nu-i placa banul, oricat de vulgar ar suna. Cu atat mai putin ministrilor, parlamentarilor si oricui detine vreo functie. Ar fi culmea sa aiba grija asta, atata vreme cata trebuie sa se gandeasca la vreo 22 de alte milioane. Lipsa principiilor de orice fel, ma revolta, ipocrizia ma revolta si mai ales, spre deosebire de parerea autorului textului, lipsa inteligentei. Pentru ca, din punctul meu de vedere, inteligenta intr-o proportie acceptabila, te va determina implicit sa ai macar un minim de bun simt. Pentru mine, cele doua notiuni n-au cum sa se excluda vreodata in mod categoric, ba din contra…
PS: Abuzul meu de perfect simplu este cat se poate de intentionat.
Lucia, esti atat de in ceata si atat de pe langa subiect, incat nici nu m-as mai obosi sa-ti raspund. Am asa o lehamite… Pe alocuri, insa m-ai facut sa rad.
Intentia mea a fost sa te aduc cu picioarele pe pamant. Coboara putin din ceturile alea groase si poate ai sa intelegi si niste argumente mai telurice, asa.
Papusa, cand am zis ca-i plac banii sau ca a avut un fiu bastard, am facut-o doar pentru a sublinia faptul ca poate, dincolo de maretul, genialul scriitor Caragiale, mai exista si omul Caragiale. Care se prea poate sa fi fost de tot rahatul. Sau nu neaparat de tot rahatul. Ci ca noi toti. Adica ar fi lucrat la ICR sau la Leo Burnett sau la Vodafone sau unde vrei tu, grefier la curtea de apel, dar nu pentru ca vezi doamne – mai am putin si lesin – ar fi cautat realitati din care sa se inspire (stii, oamenii cand se duc la lucru, oricat ar fi de mari artisti, nu se duc din asemenea ratiuni), ci ca sa-si ia o leafa. Nici macar n-am spus ca nu ar fi fost indicat pentru job pentru ca ar fi fost un om de rahat.
Eu stiu ca ai niste idei ale tale si niste idei de combatut, dar nu mai confunda ideile altora cu chestiile cu care te lupti tu de obicei. Ca iese un ghiveci naspa. si te mai apuci si sa tii lectii de morala cu iz de ora de religie.
PS: recunosc ca ti-am citit postul mai mult in diagonala, mi-au rasarit niste nume pe acolo, Sarkozy, Oprescu fara nicio legatura cu ce discutam mai sus. La un moment dat, te-ai apucat sa dai cu oua in ICR, ceea ce m-a amuzat teribil. ia, zi, nu-i asa ca nu mai e pic de bun simt pe lumea asta? si ca toti sunt niste pungasi? Si ca rosiile nu mai au gust? Tiii, ce de drame! Mai ca-mi vine sa plang cand ma gandesc ce-ar scoate Caragiale din toate astea daca ar fi macar o zi, de ce nu, chiar la Cotroceni!
Si, da, mitizarea e gretoase orice forma i-ai da. Si ii face subiectului ei mai mult o defavoare. Apropos, cand l-ai citit ultima oara?
Si, intentionat sau nu, abuzul ala tot naspa e.
Mishu, mie mi se pare ca tu negi forta demoniaca a comediei
@Irina
Comentariul tau ar fi avut puterea sa ma enerveze cumplit, daca nu m-ar fi intristat foarte tare. In consecinta, o sa te iau foarte in serios si o sa-ti raspund cat se poate de direct. Incerc sa fac un rezumat, ca ma grabesc sa scuip iar niste sange.
Asadar, nu stiu daca iti voi explica chiar in ordinea cuvenita. First of all, dau vina pe faptul ca ai citit in diagonala, neacceptand ideea ca nu intelegi analogiile mele. Deci:
1. N-oi fi zis tu ca nu ar fi fost indicat pentru job, pentru ca ar fi fost un “om de rahat”, insa m-ai intrebat cat se poate de direct daca l-as mai vrea in functie la ICR, aducandu-mi cele doua argumente care subliniau – dupa cum pretinzi – faptul ca dincolo de talentul lui Caragiale, mai exista si omul Caragiale care, vezi Doamne, a facut asta si a dres cealalta. Eu ti-am explicat, cred, destul de corect ca trebuie sa-mi aduci alte rationamente care sa ma indigneze, pentru ca pacatele in plan personal nu sunt suficiente in ceea ce ma priveste pentru a-i pune la indoiala competenta unei persoane, fie ca este ea Caragiale, Patapievici, Regele Mihai, Norica Nicolai, tanti Mita sau oricine. De aici, si analogiile mele (alea Oprescu, Sarkozy si mai sunt cateva; daca ai putina vreme, citeste ca sa nu te grabesti cu concluziile). Este putin ridicol unde am ajuns cu subiectul. Insa, ca sa fiu mai explicita de atat, iti spun ca nu m-ar interesa nici daca hobby-ul lui Caragiale si iar – vezi ca e inca o comparatie, nu trec la alt subiect -, a oricarui om cu functie publica, ar fi fost sau ar fi sa-si faca laba de patru ori pe zi, sa stea imbracat acasa in rochia nevesti-sii, sa iubeasca vreo trei femei deodata si… stupoare, da, sa nu-si recunoasca chiar doi Mateiu, sau doi Mateiu si o Marie sau etc. NU ma intereseaza deciziile in plan personal ale vreunui artist, persoana publica, prieteni, (exceptia reprezentand-o doar poate iubitii mei si asta pentru ca sunt implicata cat se poate de direct) si nu fac judecati de valoare cu privire la… Aaa, daca mi-ai fi spus ca umorul lui este de proasta calitate, ca a plagiat, ca a fraudat, ca …, ca …, ca …, as fi inteles. Si ti-as fi respectat parerea, fie ca eram de acord sau nu, cu ea. Celalalt argument, cu privire la placutul banilor, iar m-a lasat perplexa si nu mai repet, sa-ti explic de ce. Iarasi, daca imi veneai cu vreo noutate si imi spuneai ca ii plac asa tare banii, incat uite de ce era capabil: >?:”>?, iarasi intelegeam. Dar sa-mi arunci asa intr-o doara ca “ii placeau banii, l-ai mai vrea ministru?”, mi se pare o intrebare lipsita de orice logica si substanta.
Acuma, daca ne-am gandi ca ai vrut sa subliniezi ca dincolo de talent, exista o viata de pacate, fara nicio legatura cu vreo functie pe care sa i-o atribuim in prezent, ci doar asa, ai tinut tu cu tot dinadinsul sa accentuezi ideea, tin sa-ti marturisesc cu iz de ora de religie, ca nu m-ai luat deloc, dar deloc, deloc, prin surprindere. Plus, ca mi se pare gratuita judecata ta si fara nicio concluzie. Adica, ceturile mele or fi dese si groase si sangepii si cum vrei tu, insa ale tale, bag de seama, in comentariul asta, sunt doar confuze. Si asta pentru ca nu am scris si nici nu cred ca am sugerat in vreun fel maretia si genialitatea si mitul Caragiale. Am spus doar ca, din punctul meu de vedre, are un umor de bun gust si de buna calitate. Nu cred ca l-am mitizat in niciun fel. Ideea era destul de simpla, zic eu. Intr-un context actual, s-ar potrivi foarte bine un om de tipul lui Caragiale, care sa presare cu condeiul, putina sare si piper si oregano pe o realitate tragicomica.
2. Comentariul meu initial in care spuneam ca ar fi acceptat o slujba la ICR, ca de-aci porniram de la bun inceput, era destul de inocent si se voia cumva, amuzant. Adica, mi se pare incredibil ca trebuie sa-ti explic faptul ca, nu am analizat foarte serios situatia: Hm, o fi vrand Caragiale sa lucreze la ICR? Si daca da, de ce oare? Din ce considerente ar accepta un astfel de job? Ia sa ne gandim, sa punem pe toate partile problema, sa privim atent din mai multe unghiuri si… gata, m-am scremut pana am avut revelatia: sigur ar vrea, pentru sursa de inspiratie.
3. Acum, ironia deloc fina, din punctul meu de vedere, din penultimul paragraf, mi se pare, din contra, fortata cand vine dinspre tine. Sa ma fac inteleasa. Imi amintesc destul de bine ca tu esti cea scandalizata in mod normal de anumite fapte / gesturi / idei pe care le au oamenii cu functie publica. Adica, pe tine te iau prin surprindere cateodata anumite stiri care iti releva vreo farama de realitate cu care, noi restul , aproape ca ne-am resemnat. Tu esti cea pura si combati idei si militezi impotriva mitocaniei si lipsei de valori autentice si pentru asta te iubesc eu. Sau si pentru asta. De-asta mi s-a parut ca nu te regasesc pe-acolo prin si printre randuri. Sa ne folosim de persiflare doar pentru mi-am permis sa-mi exprim o opinie in legatura cu acest Institut semnificativ si de oamenii plini de insemnatate si de sens care il poluleaza, mi se pare putin, insa recunosc, foarte putin – deplasat. Incearca doar sa fii mai toleranta cu parerile celorlalti si pune-ti intrebarea daca, nu cumva printr-un miracol, bineinteles, s-ar putea sa te pripesti cu anumite constatari si sa pierzi din vedere unele nuante (fie ca vorbim de cei pe care ii apreciezi, fie ca ne referim la cei pe care ii contesti).
4. Tu nu m-ai facut pe mine sa rad, nici macar – pe alocuri. Si daca imi permiti un sfat prietenesc si plin de buna intentie, trebuie sa-ti sugerez (si nu o fac din vreo sensibilitate dusa spre patetic, stii ca nu ma deranjeaza chestiile astea) sa nu mai folosesti formule de adresare – ironic sau cat se poate de serios – precum papusa, papusa de portelan daca vrei, zana, iubita, pisi etc pentru ca nu se muleaza pe personajul Irina pe care il am eu in cap. Si nu am vrut sa te ranesc si iti spun cu cea mai mare sinceritate ca, eu sunt convinsa, stii bine ca personajul meu este cat se poate de real. Este totusi propria-mi apreciere, tu faci cum vrei… Este, daca doresti, o observatie similara celei facute de tine, cu privire la perfectul simplu.
5. Si daca tot ne-am amintit de perfectul simplu. Spuneam ca este cat se poate de intentionat si da, am facut greseala sa nu-ti explic si de ce abuzez de el. Mie, personal, imi da impresia atunci cand este folosit in formulari ca cele de care te-ai luat, de familiaritate cu interlocutorul sau de evidentiere a vreunei ironii. Da, in mod absolut bizar, pentru mine, un timp verbal are aceasta putere. Naspa sau nu, permite-mi sa-l folosesc in continuare:)
6. Si am incheiat, s-a facut foarte tarziu si ma asteapta oamenii, am citit ultima data I.L. Caragiale, cu certitudine, in facultate. Cam multisor, recunosc, insa, daca poti sa-mi explici: cam care este insemnatatea acestui fapt?
Girlfight, ‘mi-aş pula, şi numai din cauza lu’ Şerbănică. Nu pot să cred. Of, ce fete vesele eraţi când aţi plecat din arealul Craiova – Dăbuleni – şi ce chizdoşenii învârtoşate vă făcurăţi… Mai sunteţi şi colege de publicaţie, cum ar veni… Sau poate tocmai de-aia se umflă păsatu-n voi? Oricum, lucrătură diavolească e la mijloc şi ca să vă dezleg de descântec vă dau de ţinut sub limbă următoarul sfat: oricât ar fi de confortabil, oricât ar fi de la îndemână, nu vă spargeţi necazurile în căpşorul puţinelor prietene pe care la mai aveţi – una în capul alteia în cazul de faţă. Pentru că.
gaitele
)))))))))))
Dragutzule, de pe blogul tau invat mereu ceva nou
:* meeeerciiiiiii