Singur împotriva nimănui
Miercuri, la Korona, unde aterizai de-a-n pulea pe la miezul nopţii, era petrecere sârbească. Mulţi sârbi, mai mulţi decât îmi imaginam că studiază p-icişilea, muzică sârbească, câţiva români, unii din ei muşterii tradiţionali, ceilalţi nişte maimuţoi aflaţi în veşnicul lor tranzit nocturn între discoteci şi manelării. Câteva feţe drăguţe de sârboaică, alte câteva cururi drăguţe de sârboaică, uneori legate de mama natură în acelaşi corp. Ritmuri cam orientale – mie oricum nu-mi displac, iar ceilalţi muşterii erau dispuşi să le treacă cu vederea, pe considerentul că măcar sârbii s-au bătut cu americanii şi n-au supt-o necondiţionat de la marele licurici crizat. Mă rog, un pretext numai bun să-mi aduc aminte ce forţă incredibilă şi ce satisfacţie sufletească îţi dă apartenenţa la o minoritate.
Merg pe premiza că intrătorii pe acest blog sunt destul de deştepţi încât să nu mai fie nevoie să teoretizez acuşica de ce minorităţile – de orice tip ar fi ele – sunt capabile să degajeze energii sociale net superioare majorităţii. Aşa că trec direct la pasul doi, la o întrebare care mă frământă de mai multă vreme: de ce nu simt deloc afecţiunea asta minoritantă pentru grupul ăsta teoretic minoritar din care, tot teoretic, aş face parte? De ce-i dispreţuiesc pe cei care, ca şi mine, îşi trec verile prin Vama Veche? De ce mă enervează roacării care dau din cap prin crâşme şi care ar fi gata să-şi aducă de-acasă cd-urile cu death când se duc la o aniversare? De ce m-aş pişa de la etaj pe toţi poeţii rataţi, aşa ca mine, când îi văd frecând tejghele barurilor şi expunându-şi textele trist-libidinoase tuturor minorelor debusolate, gata să-i asculte? De ce mă scârbesc cei care beau până uită de ei, deşi eu însumi sunt formolizat de ceva vreme? De ce-mi stârnesc umor cinic băieţii şi fetiţele care şi-au găsit libertatea de expresie într-o ţigară cu iarbă? De ce-mi dispreţuiesc propria minoritate?
Cam ştiu, de fapt, de ce. Pentru că minoritatea mea, spre diferenţă de altele, nu ştie să-şi savureze existenţa de minoritate. Pentru că, în contrast cu ce-a mai rămas din idealurile mele, minoritatea mea s-ar vrea majoritate. Ca şi creştinii de dinainte de 313, aşteptând un edict de la Milano care să-i îndepărteze definitiv de toate motivele rezistenţei, ca un Ernesto Guevara aşteptându-şi numirea în funcţia de ministru cubanez, minoritatea mea tinde să-şi asume altfel de valori decât cele care i-ar face cinste. Dar degeaba visezi, dacă visezi în timpul somnului. Degeaba eşti boem în Boemia. Şi de-aia minoritatea asta în discuţie m-a obligat să creez o minoritate şi mai mică în mijlocul ei, şi apoi – când şi asta a falimentat – una şi mai mică – şi tot aşa, până când o să ajung să mă simt bine într-o societate unipersonală, în care aş fi, în sfârşit, singur împotriva nimănui.
Dar aş fi în stare s-o divizez şi pe-aia.
Mânz, viezure, brânză, blog: autocritică, politică, Vama veche, viaţă