THE BLOG-BÂRLOG

Acuma, că vrusei să scriu o povestioară, da’ nu putui de răul rds-ului, băga-mi-aş pula în curul lor ăla mare şi instabil, şi trebuie să plec s-o beau pe Andreea, pupa-i-aş burta aia mare de gravidoaică, vă las cu o melodie care, într-un final fericit, m-a scos din putina de melomelancolie blegoasă şi m-a făcut să mă simt cu 13 ani mai tânăr. Cu un plus de atenţie pentru dl. Dan-Care-Nu-Poate-Să-Bea-Niciodată-Bere-Pentru-Că-Are-Treabă-Şi-Se-Trezeşte-Devreme-A-Doua-Zi, mânca-i-aş io pula lui de bulangiu ce se află, că sigur o să-i placă.

Aseară, la Radio Guerrilla, reclamă de promovare la proiectul ăla al lor, cu noua colecţie de modele, secolele XX-XXI. O idee destul de bună, de altfel, care vine să compenseze oarecum pseudo-elitismul, cvasi-nihilismul şi semi-umorul din Catalogul de Mitocănie Urbană.

Mă rog, sunt mai multe modele pe-acolo, dar în spotul de aseară erau pomenite fix patru: Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Nicolae Steinhardt şi Gheorghe Dinică.

Modele morale, aş zice la prima vedere, eu pe Steinhardt îl iubesc, Dinică mi-a plăcut enorm, iar pentru cei doi emigranţi mi s-a spus că ar trebui să am tot respectul. Dar am observat o ciudăţenie: din cei patru, niciunul nu a avut copii (dacă nu mi s-a topit şi bruma de cultură generală – dacă greşesc, spuneţi-mi).

Pe Steinhardt, fiindcă îl iubesc, dar şi pentru că şi-a ales o altfel de viaţă, îl înţeleg. Pe ceilalţi, nu, şi nici nu am de gând. Sunt oameni mari, ai ce învăţa de la ei; dar modelele morale, bag de seamă, sunt cam sterpe. O fi bine să fie aşa?

P.S. Aşa vru coincidenţa spotului respectiv să se întâmple, ca să mai îmi pun eu o întrebare. Nu generalizez: dacă intraţi pe site la guerrilla veţi găsi şi propuneri care au lăsat în urmă nu doar operă, ci şi viaţă.

Să vorbească şi nea Ion, că e şi el om. Treaba asta cu preşedintele pălmuitor de copii merită trei rânduri.

La episodul „Monica Lewinsky“, câţi ani au trecut de atunci, ziceam că mi se pare genială ipocrizia mass-media americane, toţi ziariştii/ziaristele ălea care parcă erau nepoţii lui Martin Luther, niciunul nu dăduse vreo muie extraconjungală la viaţa lui, niciuna nu luase pula la gingie. P-ormă, s-a schimbat un pic nuanţa scandalului: preşedintele a minţit şi a agravat ceea ce putea trece drept un gest politic aproape normal, adică futerea în gură a secretarei.

Acum, mi se pare demn de observat felul în care Băsescu este încuiat de un scandal absolut tâmpit şi este pus la zid exact cu arma sa preferată: ipocrizia. Dacă vine un derbedeu sau un boschetar şi te păgubeşte de-un dos de palmă la semafor, n-o să zică nimeni vai, chiar dacă boschetarul are 10 ani. Eu unul îl înţeleg perfect pe Băsescu în gestul său. Ba chiar zic: bine i-a făcut. Nici nu susţin teoria lui Mircea Badea cu forţele inegale, pentru că Băsescu şi cu prostul nu s-au luat la trântă. Nu, e un dos de palmă, scăpat bagabonţeşte, fără eye-contact. Sau ce trebuia să-i facă – în cazul în care, de nervi, nu-l mai putea ignora: să-i explice cum e cu liberul arbitru, cum e cu civilizaţia europeană? Să fim serioşi: 90 la sută din copii, dacă nu sunt urecheaţi sau pocniţi din când în când, o să se transforme în nişte loaze imbecile şi alintate, cu mari probleme de adaptare la realitate, atunci când vor creşte. Eu unul m-am săturat să mă cert cu părinţi incoştienţi, care îşi imaginează că un copil de 4, 5, sau 7 ani poate fi doar educat, fără să fie şi dresat din când în când. Şi să nu existe tâmpiţi care să-mi spună ceva de maltratarea copiilor: eu vorbesc aici de un capac, o palmă, un tras de urechi, nu de meciuri tip K1. Evident că nu trebuie să se ajungă acolo.

Revin la Băsescu şi mi-e aproape milă de el. El ştie că n-a greşit. Ştie şi că majoritatea celor care îl critică ar fi făcut la fel în locul său. Şi, totuşi, nu poate spune asta. E învins de marea stafie a ipocriziei naţionale.

Şi, din punctul ăsta de vedere, o merită: a câştigat prin marea ipocrizie a anticorupţiei, când a pozat în corbul gata să scoată ochii stolului, acum n-are decât să se frigă şi el.

Printre motivele pentru care eu nu-l votez pe Băsescu nu o să se regăsească niciodată faptul că a pleznit o haimana. O să se regăsească în schimb faptul că haimanaua aia a ajuns, în timpul mandatului său, la şcoală (a se citi muncă, furat, cerşit etc) în Italia. Asta înseamnă că ţara lui n-a avut ce să-i ofere, n-a avut cum să-l educe. Şi încă vreo patru milioane de motive care n-au împlinit 18 ani, şi care o să-şi ia porţia de dos de la palmă de la viaţă, în ţara asta adânc îngropată în căcat de neica T.

Tocmai când eram gata să mă întristez de imbecilitatea virilă şi violentă a colegilor de breaslă, după aflarea veştii proaste că favoritul lor, al tuturor, nu intră în turul doi, îmi regăsii umorul, văzând că nici alţii nu şi l-au pierdut. Să-i mulţumim lui Tetau, care, iată dovada, n-a murit, şi care mi-a dat linkul ăsta:

Hitler suferă după Crin

A, şi dacă n-aveţi timp să vedeţi filmuleţul, vedeţi să nu luaţi titlul postării drept o chestie pe bune.

Ca să nu mă mai întrebe nimeni dacă îl votez pe Crin. Nu. O să-l votez pe Geoană.

Deşi, culmea, îmi e mai simpatic Antonescu decât Geoană. E mai spiritual, mai haios, mai inteligibil în discurs, mai carismatic – chiar dacă eu nu sunt consumator de personaje carismatice. Şi, totuşi, are câteva probleme pentru care aş avea nişte emoţii atât de mari cu el preşedinte, încât n-o să fiu parte din valul de entuziasm pro-Crin şi n-o să-l votez:

1. Are un partid mic şi plin de incompetenţi. Vă spun, din guvernarea trecută, că hoţi mai incompetenţi, mai egoişti şi mai netrebnici decât liberalii eu unul n-am pomenit. Pesediştii, care au patentat hoţia, aveau măcar două calităţi: împărţeau ce furau (spre diferenţă de liberali) şi erau oarecum cinstiţi în hoţia lor (spre diferenţă de pedelişti, care nu doar că fură enorm, dar mai au şi damblaua de a da lecţii de moralitate). Oricum, după socoteala mea, liberalii o să ajungă la guvernare, ceea ce nu mă deranjează neapărat. Dar să-i mai văd supralicitând funcţia de prim-ministru şi nişte portofolii de-alea babane, asta chiar n-am chef să se întâmple.

2. Crin Antonescu nu are experienţă în nimic. E venit pe un cal alb şi e lipsit de orice pată, tocmai pentru că nu a făcut nimic glorios toată viaţa lui. Şi ştiţi cum e: numai cine nu munceşte nu greşeşte. A fost ministru la tineret într-o perioadă în care nu s-a întâmplat nimic magic cu tineretul ţării, iar în restul timpului a stat pitit în funcţii de mâna a doua. Nu a avut niciodată funcţii de decizie şi nici n-a părut că-şi doreşte: nu a candidat la funcţii publice de anvergură (o primărie de sector măcar, ceva, acolo…) ceea ce mi se pare dubios la un politician care vrea brusc să conducă ditai ţara. Poate că se pricepe, poate că are talent de lider din născare, n-am de unde şti, dar atunci de ce să-l votez, la risc? Geoană, măcar, a fost ministru de externe, şef pe la OSCE, preşedinte de Senat, a avut coaie să candideze la Primăria Capitalei deşi toată lumea ştia că o s-o ia pe coajă în mod ruşinos de la Băsescu, a reuşit să preia preşedinţia PSD de la dinozauri precum Iliescu sau Năstase fără să rupă partidul. Antonescu, simpatic cum e el, a avut un singur meci în toată viaţa lui: cu Călin Popescu Tăriceanu – şi ăla numai după ce s-a asigurat de sprijinul vechiului său mentor Dinu Patriciu şi al sforarului şef al liberalilor, Ludovic Orban.

3. După socoteala mea, singura şansă a României să scape de foame e, în clipa asta, politica externă. Leapşa în UE merge în felul următor: ca să adere, ţările vând ce au de vândut membrilor deja existenţi: reţele de distribuţie de gaze, curent, comunicaţii petrol etc, urmând ca şi ele să primească, la următorul val de extindere, partea lor de ciolan. Dacă leapşa se opreşte aici, am belit-o. Ca să nu se întâmple neplăcerea, e nevoie de o politică externă mult mai deşteaptă decât cea din ultimii ani, iar din punctul ăsta de vedere nu cred că se va găsi vreunul care să-mi spună că e Antonescu e mai competent decât Geoană.

De Băsescu nu discut aici. Îl înjur din martie 2005, când şi pesediştii înfocaţi îmi ziceau că sunt nebun.

Acuma cine are de înjurat, să mă înjure, eu tot pe-a mea o ţin. Şi nu ştiu ce-o face ăsta al meu deseară la confruntare: am mari emoţii cu el, că e enervant de diplomat pentru un politician român. Da’ vorba aia, dacă vrea să fie preşedinte, să facă bine să ne arate că merită, altfel o să-l votez cam cum ţin cu Ştiinţa: adică în scârbă. Oricum altul mai bun nu e.

Campania electorală de toamnă îi găseşte pe votanţii din comunele judeţului pe de-a-ntregul pregătiţi să-şi ofere votul lor, câştigat cu vărsare de sânge în 1989, candidatului care dă dovadă de cea mai mare pricepere în a rezolva problemele ţării. Mai departe, e treaba aparatului de partid să-i convingă pe oameni care e acel candidat.

***

Primul lucru pe care trebuie să-l facă un strateg bun e să ia în consideraţie nevoile reale ale populaţiei. În felul ăsta, ar putea fi evitate incidente neplăcute, precum cel petrecut, cu ceva vreme în urmă, în localitatea Valea Stanciului, unde bravii militanţi ai stângii abia au scăpat nebătuţi după ce le-au împărţit votanţilor din cârciuma „La Gogu“ calendare, brichete şi plase frumos inscripţionate:

- Păi şi berea şi micii unde sînt?

- Vă rugăm să primiţi o brichetă şi o plasă şi să nu uitaţi ca Duminică să îl votaţi pe candidatul nostru.

- Bă, fir-ai al dreacu’ să fii, faci pe prostu’? Bere, mici, nimic nu dai?

- A, nu, nu, nu avem bere şi mici.

- Ia vino, mă, Ninele încoace. I-auzi la ăştia: nu vor să ne dea bere şi mici.

Până la urmă, militantul stângii scoate o sută de mii din buzunar şi-i lasă pe votanţi să-şi potolească setea şi foamea.

***

Cazuri de-astea s-au mai văzut de-a lungul vremii. O gospodină din comuna Amărăşti i-a dat cu mătura pe spinare unei activiste de partid care i-a oferit o şapcă. Asta după ce gospodina văzuse la televizor că în ţară sunt împărţite sticle de ulei şi pungi de zahăr.

- Ce să fac cu şapca, lua-te-ar boala de pagubă! Io, femeie bătrână, să umblu cu şapca-n cap, să se râdă tot satul de mine…

***

Mai sunt anumite situaţii în care e bine să ştii că emanciparea femeii nu s-a produs cu succes în totalitatea comunelor:

- Bună ziua, tanti.

- Bună ziua. Marş, mă Azore, marş în cuşcă.

- Trecurăm şi v-aduserăm o găleată.

- Mulţam, pupa-ţ’aş ochii tăi, că şi-aşa nu mai aveam de loat apă. Marş, mă Azore. Da’ numai de plastic aveţi garniţi d-ăştea?

- Numa’ de plastic, tanti, numa’ de plastic.

- Ăştea se rupe repede toarta.

- Nu se rupe, tanti, nu se rupe. La ălelalte se rupe, la ălea roşii. Da’ cu cine votezi săptămâna viitoare?

- Aoleo, nu ştiu. Că bărbatu-meo nu-i acasă.

***

Calitatea materialelor promoţionale e şi ea foarte importantă. În satul Buzduc, comuna Popânzăleşti, un cetăţean revoltat a pus câinii pe reprezentantul partidului de dreapta, la o săptămână după ce reprezentantul partidului de centru-dreapta îi oferise o brichetă defectă.
- Futu-vă-n gură de hoţi, ar fi exclamat el.

***

De-aia e bine, după cum vă zisei, să ştii exact ce doresc cetăţenii şi să te conformezi dorinţelor lor legitime. Şi din acest considerent, distinsul secretar de organizaţie judeţeană de partid Eugen Georgescu, intrând în curtea lui Petrică Sârbu, zis şi Petre a’ lu’ Socoteală, pune o întrebare de indubitabil bun-simţ:

- Bună ziua, taicule. Ia zi, taicule, ce-ţi lipseşte matale?

Stafful de campanie stă în afara curţii, turmă portocalie disciplinată şi înfofolită în geci portocalii; numai Eugen Georgescu a făcut doi paşi înăuntru, ca unul care ştie că bunele sale intenţii îl vor scăpa rapid de statutul de musafir nepoftit. Camera de filmat a unei televiziuni locale şi-a îndreptat obiectivul către reprezentantul electoratului, gata să transforme momentul în videoclip de campanie.

Binişor trecut de 70 de ani, Petrică Sârbu îşi priveşte ţinuta tradiţională: vestă din blană de oaie peste pulovăr, nădragi din prelată de cort, ciorapi de lână şi încălţări de cauciuc tip gumari, marcaţi finuţ cu simbolul „D&G“. Şi, după o clipă de gândire, spune:

- Ce să-mi trebuiască, taică? Nişte cizme şi o pulă nouă.

Curvele sunt, după cum se ştie, o ruşine pentru societate. E degradant să faci sex cu o femeie contra unei sume de bani, pentru că ajungi să te întrebi: care mai e valoarea ta ca bărbat? Unde e frumuseţea flirtului? Unde e momentul ăla de emoţie, unde e clipa aia decisivă, dintre da şi nu?

La concluziile astea ajunsese, fără mare greutate, şi Viorel Dumitru-Ionescu, în etate de 35 de ani, un tip bine, cu oareşce stare, bun creştin, căsătorit şi tată a doi copii minori.

Pe de altă parte, mintea lui Viorel Dumitru-Ionescu e obligată să-şi pună şi alte întrebări, foarte naturale şi destul de legitime, dacă stai să te gândeşti că împrejurile îl forţează să trăiască în secolul XXI. Cea mai apăsătoare dintre ele e: care e viitorul vieţii lui sexuale? De zece ani, nu a făcut dragoste decât cu nevastă-sa, ca să nu mai spunem că, raportată la ultimii doi ani, afirmaţia asta e aproape neadevărată. Viorel îşi priveşte, dimineaţa, penisul ca pe un corp delict. Ştie că organul ăla avea un rost, la un moment dat, ba chiar au fost ani în care Kaizer – pentru că aşa fusese botezat – stătea în centrul ecosistemului tânărului, pe atunci, Dumitru-Ionescu. Totul se raporta la Kaizer, totul trecea prin sau pe lângă respectivul corp cavernos. Şi acum, la ce s-a ajuns? La situaţia asta deplorabilă, în care trebuie să-şi fută doar nevasta, şi nici pe-aia chiar în felurile şi în ritmul pe care el şi le-ar dori.

Pentru ca tabloul tragediei personale a personajului nostru să fie complet adăugăm că, de când i s-a născut primul copil, doamna Mirela-Maria Dumitru-Ionescu refuză cu înverşunare să mai presteze pe tărâmul sexului oral, un domeniu care o recomandase în tinereţe şi care avusese un merit critic în a se ajunge la acea zi în care Viorel o ceruse de soţie.

Într-o noapte, Viorel a încercat să îşi îmbete soţia suficient de tare încât, cu conştiinţa plecată cu sorcova, aceasta să revină la vechile şi beneficile sale atitudini. După o sticlă de vodcă, doamna Mirela-Maria a binevoit însă să se facă atât de mangă, încât Viorel, în loc să aibă parte de senzaţiile întărite nădăjduite anterior, a trebuit s-o ţină de frunte, deasupra closetului, pentru ca ea să poată vomita fără să se rănească.

Şi acum, vă întreb pe dumneavoastră, stimaţi şi înţelepţi cititori, aşa cum şi Viorel Dumitru-Ionescu se întreabă pe sine: ce e de făcut? La curve refuză să se ducă, serviciul greu şi obligaţiile familiale îl împiedică să-şi piardă nopţile prin discoteci, la agăţat, iar în tot timpul ăsta nu se poate împăca defel cu gândul că vaginul soţiei sale este ultimul de care Kaizer va avea parte în această efemeră existenţă.

***

Pentru că prietenii la nevoie se cunosc, e nevoie ca, după o noapte plină de alcool şi mărturisiri, bunul amic Costel, care deţine în locaţie de gestiune terasa Samurai, din centrul istoric al oraşului, să vină cu ideea salvatoare:

- Bă, eşti prost. Păi nu dăm, mă, interviu de angajare?

Viorel Dumitru-Ionescu nu înţelege din prima, dar îi este explicat:

- Dăm interviu de angajare şi tu te dai de patron. E moca, frate, şi de nu ţi-o place ce iese, să-ţi bagi pula-n curu’ meu.

Şi, la scurt timp după aceea, în Gazeta de Sud apare următorul anunţ, cu chenar şi litere boldate:

„Terasa Samurai angajează fete tinere, prezentabile. Salariu atractiv, bonusuri. Preferabil mediul rural. Relaţii la telefon 0766…“ Mai departe scrie-n carte »

Imobilul de pe strada Măgureanu, numărul 22, constă într-o casă de trei camere, cu demisol pe toată suprafaţa. Un negustor venit din Ardeal, Gheorghe Chiriş, a construit-o cu mâna lui, între 1933 şi 1937. Chiriş n-a prevăzut-o, desigur, cu veceu interior, pentru că pe vremea aia nu exista canalizare pe strada Măgureanu. Amenajarea respectivei căzu în sarcina strănepotului de negustor, care reuşi să-şi recapete casa în instanţă, în 1999, după un proces lung şi anevoios. Zece ani de la sentinţa definitivă şi irevocabilă, la ora relatării noastre, veceul cu pricina este motivul unei negocieri la sânge.

***

Negocierea cu pricina are loc la parterul casei, în fosta bucătărie, transformată acum în biroul redactorului-şef al săptămânalului local „Interesul Olteniei“. În jurul unui birou din pal melaminat, plin de hârţoage, ziare mai noi şi mai vechi, pahare cu cola şi scrumiere pline-ochi, stau după cum urmează:

1. Alex Neacşu, redactor-şef la Interesul. Deşi n-are nici 30 de ani, Dumnezeu i-a oferit şansa ca, de la vârsta asta, să le ştie deja pe toate.

2. Constantin Purcaru, zis Purcel, finanţatorul din umbră al săptămânalului sus-numit. Bate spre 40 de ani şi 140 de kilograme şi avea foarte mulţi bani, până să înceapă marea criză economico-financiară. Nu ştie el multe, dar nici nu-i trebuie, pentru că îl are alături pe Neacşu.

3. Adrian Brânduşă, juristul săptămânalului Interesul Olteniei.

4. George Chiriş, zis Gigel, strănepot de proprietar, devenit şi el, prin forţa lucrurilor, proprietar.

5. Ileana Trascău, zisă Nely, alint consemnat şi de numărul de înmatriculare preferenţial de la maşină, ceva cu NLY în coadă. Nely este patroana bodegii „Madrid“, care ocupă întreg demisolul clădirii.

6. Cristina, nu-i ştim numele de familie, dar nici nu e important. Cristina are 19 ani şi e singura angajată a Madridului, unde munceşte de-i sar capacele. Dar e mai bine decât la ea acasă, în comuna Desa, unde ar trebui să mulgă vacile şi unde s-ar afla foarte repede că nu prea mai e nici fată mare.

***

- Domnu’ Gigel, atâta explică-mi şi mie: de ce noi plătim şapte sute de euro pe cocioaba asta, iar doamna plăteşte douăsutecincizeci şi are şi veceu în banii ăştia?

Alex Neacşu e supărat, şi pe bună dreptate: singurul grup sanitar al clădirii se află la subsol, aşa că distinşii redactori ai săptămânalului Interesul trebuie să iasă în curte, să ocoleasă clădirea şi să coboare în cârciuma Madrid ca să scape de fireştile apăsări.

- Ce treabă ai, domne, dumneata cu cât plătesc io chirie? Păi ce, dacă dai şaptesute de euro acuma înseamnă că trebuie să nu vă uitaţi pe unde vă căcaţi şi să spăl eu de căcat după voi?

Nely Trascău e şi ea supărată, şi pe bună dreptate: nu se aştepta la atâta mizerie de la colocatari, mai ales că, auzind că sunt ziarişti, se lăsase pradă prejudecăţii că oamenii cu carte nu lasă urme pe vasul ceramic. De aceea s-a şi hotărât, în dimineaţa asta, să încuie încăperea şi să nu le mai permită jurnaliştilor de la Interesul să mai folosească veceul.

- Păi da’ unde vrei doamnă să ne pişăm, dacă ne încuiaşi uşa? Normal că ne pişarăm pe scări!, spune, scos din sărite, Neacşu.

- Păi io încuiai azi. Da’ ieri şi alaltăieri şi-n toate zilele, ia întrebaţi-o pe Cristina cât căcat a spălat după voi! Zi, Cristina, cât căcat ai spălat după ei?

Cristina, jenată, tace.

- Adică ce vrei să spui, cucoană, că aştia cinci angajaţi ai mei se cacă mai mult decât muşterii tăi?, se bagă în discuţie şi finanţatorul Purcaru. Mai departe scrie-n carte »

Pe domnul inginer Ilie Fotescu îl apucară, de câteva zile, insomniile. Se agită noaptea, se ridică din pat brusc şi se duce în bucătărie să bea o ţuică, să-şi aprindă o ţigară, dar degeaba: somnul plecat nu mai are niciun chef să se întoarcă. Nici zilele nu-i sunt mai liniştite: inginerul n-are stare neam, nu-i stă deloc gândul la muncă, nu-i mai priesc nici emisiunile de la televizor, nici meciurile de fotbal şi se poartă de parcă o oaste de viermi i-au cotropit curul.

Doamna Aurora Fotescu, nevastă-sa, îi spune din când în când, cu nedisimulată îngrijorare:

- De, mă Ilie, aia îţi trebuia ţie? Ai şi tu o vârstă, acuma, ce-ţi mai trebuia ţie să ştii ce s-a-ntâmplat acu’ douăjcinci de ani?

- Fată, înţelege o dată, răspunde domnul inginer, căruia îi place să-şi alinte soţia cu apelativul ăsta, deşi sunt amândoi trecuţi de 50 de ani. Trebuia să ştiu adevărul!

Şi domnul inginer apasă pe cuvântul ăsta: a-de-vă-rul. Şi, uneori, precizează:

- Ştii doar că nu mi-a plăcut ni-cio-da-tă să trăiesc în minciună. Cum spune poetul: adevărul e stăpânul nostru.

Iar după ce spune asta, domnul Fotescu se duce la biblioteca mare din sufragerie, scoate de-acolo două dosare mari, de carton, le priveşte câteva clipe tremurând, după care le pune la loc. De bună seamă, în dosarele acelea stă depozitat adevărul.

- Da’ ce scrie acolo, Ilie?

- Ce să scrie, fată, scrie că lumea e plină de jigodii. Unde nu te-ai aştepta, acolo sînt jigodiile ale mai mari.

Până la urmă, la împlinirea a nouă zile de când nu mai pusese geană pe geană, într-o Duminică dimineaţă, domnul inginer se hotăreşte să îşi tranşeze problema cu omniprezentele jigodii:

- Fată, fă şi tu trei cafele, că îl chemai pe finu’ Nelu încoa. Mai departe scrie-n carte »

• De mâine mă las de fumat. E a patruşaptea oară, pe anul ăsta.

• O vânzătoare de la magazin, când o întrebai, mai alaltăieri, cât mai e pachetul de Dunhill: – Aşa e că şi tu te laşi de fumat de fiecare dată când se scumpesc ţigările? Să-mi bag pula, câtă dreptate avea, nu mi-am dat seama că asta fac de când era Luckyul 35 de mii şi îmi luam câte 3 pachete înainte de a intra la Velvet, ca să-mi ajungă toată noaptea.

• M-am dus într-un an să mă las cu biorezonanţă. Îmi propusesem – ca în fiecare an – să mă las de pe 1 ianuarie, da’ ăia la cabinet aveau închis şi m-au programat pe 3. E, şi cine era prostul care stătea pe 3 ianuarie conectat la catozi, contra sumei de una sută euro? M-a ţinut vreo 3 zile, de Sfântul Ion m-am îmbetat ca porcul şi s-a dus biorezonanţa pe pulă.

• Acuma mă bag la cd-uri cu mesaje subliminale. Ocultistul nostru de la Republica Oltenia are la el pe sait de vânzare de-astea. Măcar de data asta nu ies în pierdere nici cu o minune de trei zile.

• Bine, strategia adevărată nu e bazată numai pe mesajele sublimbinale ale ocultistului nostru de serviciu. Mă duc acuma să mă îmbăt atât de tare încât mâine să-mi fie foarte rău şi să nu mai vreau să pun ţigara în gură. Bun plan, nu?

• Întrebări fără răspuns: una de la roacker de pe blog: de ce e furculiţa mai mare decât linguriţa? Alta de la Majorică: de ce Tom şi Jerry umblă mereu în pielea goală, dar atunci când sunt pe plajă sunt îmbrăcaţi în costume de baie?

• Iar aia din Tetelu de săptămâna trecută e genială, cu femeia bionică fără ţâţe care se întâlneşte cu cei doi supereroi: Superman şi Teleorman.

• Deci mâine intru la operaţie. Acuma mă duc să-mi fac anestezia generală.

Uite, ca să îmi găsesc şi eu motiv de optimism justificat: în şapte zile, fătuca asta bolnavă de leucemie, a cărei poveste n-are cum să nu te mişte măcar oleacă, strânse peste 20.000 de euro – a se mulţumi GdS, 3TV, Adevărul de seară, Electroputere şi multor altora. Mai sunt vreo 80 de mii şi două luni până la operaţie, nu vă daţi bătuţi, că e cu atât mai uşor cu cât se poate şi prin sms de-acum ‘nainte (nu chiar la ora asta, când scriu eu aici, dar din moment în moment o să existe un număr de-ăla de teledon)! Intraţi unde vă zisei, http://www.claudia-chelan.eu/ , şi găsiţi motivele şi căile de a face o faptă bună.

Mai am trei ţigări, adică sunt în criză de timp. Trebuie, deci, să mă concentrez. Mai am o ţigară. Nu, e clar. Pierdeţi vremea pe-aici. Din Steinhardt, o chestie care m-a trăznit acum ceva vreme: Dumnezeu nu ne cere să dăm tot ceea ce avem, ar fi prea simplu. Ne cere să dăm ceea ce nu avem. Trei fumuri. Sper să merite. Fiindcă până acum, deşi am încercat să le dau celor care se apropiau exact ceea ce nu prea am – umor, veselie, linişte, poezie, încredere. Şi nu m-am ales decât cu acuze că aş fi ipocrit şi că, de fapt, sunt un om mărunt şi jalnic. Ceea ce, desigur, e adevărat. Şi aveam o dată o prietenă care, supărată la un moment dat din motive lumeşti, mi-a reproşat că mă duc la biserică ca să fac pe sfântul. M-a mâhnit. Nu ştia că, de cele mai multe ori, mă duc ca să-mi cer iertare. Şi ştiţi când mi s-a aprins becul? Într-un an, de Paşte, când m-am dus din inerţia obiceiului să mă spovedesc. Spoveditul rămăsese o chestie ca în copilărie, în care popa mai degrabă te învaţă ce să nu faci, pentru că – fiind tânăr – nu are ce păcate să-ţi ierte. Până-n anul ăla în care mi-am dat seama că, în ciuda a ceea ce îmi plăcea să cred despre mine, bifasem toate păcatele capitale şi încălcasem şapte din cele zece porunci. Ba chiar opt – ar zice cei mai riguroşi, dacă pun la socoteală că fusesem partea pasivă a unui chiuretaj. Şi-n pula mea, mi s-a părut destul de trist şi de îngrijorător. Şi asta nu pentru că mă îngrijora perspectiva focului veşnic, ca să fim bine înţeleşi. Ci pentru că toate relele veniseră atât de natural, atât de pe nesimţite, şi mă simţeam atât de confortabil în mizeria mea, încât m-a îngrozit gândul că aş putea să fiu vreodată un exemplu pentru cineva mai neatent.  Şi de-aia acum mă duc să beau o bere, pentru că nu-mi mai permit luxul de a mă duce la culcare trist.

Am două sume în cap, zilele astea:

- 90 de milioane de euro – costurile totale ale campaniei electorale pentru preşedinţie.

- 100.000 de euro – cât ar costa-o pe fata asta, studentă la Medicină, să scape de cancer.

Io nu mă pricep la chestii de-astea umanitare, dar dacă vă simţiţi în formă, puteţi dona sau măcar da şi voi massuri cu adresa asta, http://claudiachelan.wordpress.com/ . Poate ajunge la Patriciu.

• Văzui că zilele astea se împliniră 40 de ani de la naşterea internetului, această invenţie a omului menită să dea masturbării un grad zero de dificultate. Mă uit cu amuzată groază că aproape jumate din cei care aterizează la mine pe blog o fac direcţionaţi de cuvântul cheie pornhub. Mai luaţi, tată, de-acilea: redhub, pornohub, redtube, youporn, redtube şi multă muie.

• Alte searchuri pe google care, din motive extraterestre, au sfârşit în minunatul meu bârlog şi cărora ţin să le răspund personal, în caz că n-a fost de folos conţinutul original al blogului:

„aveam si eu candva un coi caprui“ — Se mai întâmplă, bine că v-aţi despărţit.

„cate coarde vocale avea fredy mercury“ — Cred că trei. Una i se rupsese când luase muie.

„caut pula de supt in romania“ – Se găseşte. Dacă eşti femeie, îţi dau numărul lui Bucer. Dacă eşti bărbat, pot să-ţi fac lipeala cu câinele meu.

Cum să fac să dau o muie pe Google

„ce inseamna cand visezi valiza piine lume autobuz“ — Dacă visai valiză, pâine, lume, Maybach, însemna că eşti Gigi Becali. Cu autobuzul, nu ştiu ce să zic.

„ce simt femeile cand sug pula“ — După informaţiile mele, verificate din trei surse, s-ar părea că simt o pulă în gură.

„clinici de dezalcoolizare timis“ — Nu ştiu, eu sunt din Dolj.

„cum isi pune femeile ob la pizda video original“ — Nu sunt sigur că vreau să aflu. Dar după ce afli, să încerci să-l scoţi chiar tu, cu dinţii.

„cum sa faci sa dai muie“ – Ori iei de la mă-ta 50 – 60 de lei noi şi cauţi o curvă, ori te duci într-un bar emo şi arborezi o mină tristă.

„femeia cu cel mai mare lindic“ — Caută în Guiness Book.

„fete care fac laba“ — Da, în ciuda a ceea ce credeam şi eu, se pare că există.

„fututa dar multumita“ - Nu, în ciuda a ceea ce credeam eu, se pare că nu există.

„leacuri babesti ejaculare precoce“ – Eu, în liceu, repetam tabelul cu formulele de derivate şi integrale. Am mai auzit de o variantă: când simţi că-ţi vine, încearcă să ţi-o imaginezi pe ea căcându-se, dar ai grijă că după aia s-ar putea să-ţi trebuiască leacuri băbeşti pentru erecţie.

„lipeste-ti pizda cu scoci“ — Corect se scrie scotch.

„ma frec in cur“ — Înlocuieşte hârtia cu şmirghel şi, crescând coeficientul de frecare, va scădea lucrul mecanic.

„tati labagii“ — Nu mă bag, am totuşi bănuiala că tata nu m-a făcut din labă.

„tatuaj scorpion langa pula“ — E riscant, verifică mai întâi dacă prietena ta suferă de arahnofobie.

• Ţineţi cont că asta fu doar o selecţie.