THE BLOG-BÂRLOG

• E o chestie calculată, dovedită ştiinţific, probabil de cercetătorii britanici: iarna oamenii sunt mai trişti. Cantitatea de endorfină sau o chestie de-asta care provoacă fericirea depinde de lumina zilei. După cum ştim din calendar încă de mici, decembrie – undrea are numai 9 ore de zi, pe care le dorm pe jumate din cauză că mi-e frig şi lene, iar în jumatea ailaltă nu-mi aduc aminte să fiu fericit. În cele 15 ore de noapte, după cum puteţi vedea, frec măciuca şi, din când în când, devin melodramatic pe blogul personal.

• Altă chestie pe o constatai eu, printr-un efort de statistică empirică de circa 40 de secunde, e că de vreo patru – cinci ani încoace, la fiecare sfârşit de an, notez că „anul care tocmai se încheie e cel mai prost din viaţa mea.“ După o aşa expertiză, evident că pot deja lua în calcul faptul că oricând se poate mai rău. Dar, trăi-ţ’ar mă-ta, Doomiizece, n-ai putea în pula mea să te dovedeşti tu mai bun?

• Deci, dacă se confirmă prognozele, cum că 2010 şi 2011 ar fi nişte ani în continuare afectaţi de criza economică, iar în 2012 vine de-adevăratelea sfârşitul lumii, eu îmi bag pula în ea de treabă şi mă mut la ţară.

• Doomiinoo fu, de bună seamă, un an cam de căcat pentru mine. Dovada supremă e faptul că ajunsei să-mi fac blog. Dar nu contează prea mult asta: trebuie doar să mai treacă ceva vreme şi va veni ziua când voi idealiza şi această costiţă din viaţa mea; se pare că aşa păţesc mereu.

• Off-topic: ‘ga-mi-aş pula în Emil Boc.

• Ce-mi mai propusei pentru 2010? Să câştig 2,58 milioane de euro la loto, să mă înscriu voluntar într-un experiment medical prin care penisurile pot fi mărite prin tratament cu sirop de muguri de pin, să fac sex cu şase virgine care să rămână virgine, să ajung la 17.000 de unici pe zi pe blog şi, după aceea, – deşi în privinţa asta nu-mi acord prea multe şanse – să scriu un roman de 200 de pagini despre viaţa mea.

• În Praga – n-am fost atent, presupun că şi prin alte locuri e la fel – multe dintre statuile religioase au o parte aurită, creată special pentru a le purta noroc celor care o ating: talpa lui Iisus, mâna vreunui sfânt etc. Recent (sau cel puţin acum fu prima dată când văzui asta) a apărut în curtea castelului, chiar la ieşire, o statuie care are şi ea ceva aurit. Pusei şi eu mâna, să am noroc în 2010:

Mishu cu mâna pe pulă

• Să trăiţi, să înfloriţi, să vă dea Dumnezeu tot ce vă doriţi şi să dea Dumnezeu să vă doriţi ce vă trebuie.

După o zi în care constatai, cu zâmbetul cuvenit pe buze, decesul încă unui vis. Să-i fie ţărâna uşoară, mai avem şi altele.

Dacă tot începui să adresez scrisori unor personaje imaginare, ca să compensez la nivel de corespondenţă singurele scrisori pe care le mai primesc: facturi, citaţii, amenzi şi somaţii de plată,
Dacă tot e sezonul potrivit, deşi – gospodar bun ce ar fi trebuit să mă aflu – ar fi trebuit să fac asta mai de prin vară,
Dacă tot sunt atât de obosit încât n-am somn,
Păi hai să-ţi scriu şi ţie, dragă Moş Crăciun,
Fiindcă nu ţi-am mai scris de mult – mai ştii, când am pus scrisoarea între ulucile gardului din spate, acolo unde tataie şi mamaie n-aveau cum s-o găsească – şi am găsit-o tot eu, după venirea ta, neatinsă,
Şi am fost oarecum supărat, fiindcă nu prea mi-adusesei ce te rugasem, dar mi-am zis că aşa se întâmplă atunci când nu eşti tocmai cuminte,
Şi probabil nu fusesem tocmai cuminte, fiindcă ştiu că niciodată n-am fost,
Dar ştii că ţi-am luat apărarea multă vreme după aceea, când toţi – repet, toţi – ziceau că tu nu eşti şi eu mă ambiţionam să zic că eşti, fiindcă dacă n-ai fi fost, ce rost ai mai fi avut?
Şi în toţi anii în care am învăţat că, pe cât lipseai mai des, pe atât erai mai mult,
Şi ştiu că, odată – dar numai o dată – am zis că ar trebui să te împuşte cineva în cur, aşa cum a făcut, în vremea războiului mondial, un copil de maior, supărat că n-a primit ce i se cuvenea,
Sau ceva de genul,
Gen,
Şi-ţi scriu scrisoarea asta nu ca să-ţi cer cadouri, pentru că nu vreau s-o găsesc iar necitită printre uluci,
Ci ca să te întreb o chestie care mă roade într-un hal fără de hal:
În viaţa asta a mea, ai venit deja, fără să-mi dau eu pe de-a-ntregul seama,
Ori încă, printre facturi, somaţii şi citaţii, mai e rost să te aştept?

Nedeontoblogologic, dar, plecând câteva zile în oraşul unde nimic nu e cum ar fi trebuit să fie, fiindcă tot ce e frumos e mai urât şi tot ce e urât e mai frumos, simţeam nevoia să-i las pe dragii mei cititori cu ceva frumos pe masă (nu ca-n cântecelul ăla pre-revoluţionar, cu cetăţeanul de la bloc: „cetăţene de la bloc / mănânci pula-n loc de porc / şi-o mănânci când e sculată / să fie masa bogată“), drept pentru care, nefiind capabil de vreo producţie nouă, vă las cu unul dintre cele câteva texte de pe acest blog care-mi plac şi mie, ceea ce, credeţi-mă, nu e puţin lucru:

***

Micul infinit

E una din acele zile de ianuarie care te fac să nu vezi cu ochi răi încălzirea globală. Iar cele doişpe grade Celsius de afară, în loc să fie cu minus – aşa cum prevede regulamentul gerurilor Bobotezei –, sunt cu plus.

Prin faţa unei şcoli de cartier, două femei trag după ele, şi între ele totodată, un puştiulache de clasa întâia. Omuleţul rămâne mereu în urma cucoanelor, ca o plasă de prins fluturi. Vorbeşte peltic, dar suficient de tare încât să-l aud şi eu, de la trei metri depărtare de trio. După cum sorb cuvintele din gura tânărului, cele două dame le-ar putea evoca pe mam’mare şi tanti Miţa. Şcolerul însă nu e deloc vreun domnu’ Goe. Din ce trag eu cu urechea, înţeleg că, în ziua de şcoală tocmai încheiată, prichindelul învăţase despre un lucru nou şi complicat: infinitul. Chestiunea nemărginirii îl marcase şi încerca acum să digere noul concept alături de vârstnicele sale companioane.

„Voi nici nu ştiţi cât e de mare infinitul!“, explică puştiul, din puterea de înţelegere a celor şapte-opt ani ai dumisale. ¬„Infinitul e mai mare decât toate numerele!“, zice el, „dacă mă apuc să număr acum – unu, doi, trei… –, pot să mor şi nu ajung la infinit!“

Parcă speriată de propria sentinţă, plasa de fluturi merge câţiva paşi în tăcere. Apoi, revine asupra concluziei, cu o vorbuliţă care mă lasă cu gura căscată: „Sau poate ajung la infinit, dar când o să fiu bătrân de tot!“

Mai fac câţiva paşi cu inima strânsă, atent ca nu cumva mam’mare sau tanti Miţa să-i strice socotelile lui Goe al meu. Femeile, însă, nu scot niciun cuvânt: înţeleg şi ele, pare-se, că nici măcar infinitul nu poate fi mai lung sau mai lat decât o viaţă de om privită prin ochii unui copil.

(dintr-un 24Fun de căcat, din ianuarie 2007)

Sincer îţi zic, am vrut mai demult să-ţi scriu, de ani buni, dar uite că abia acum m-am hotărât, fiindcă ţi-am văzut azi de dimineaţă poza în ziar. Noroc că am obiceiul ăsta, să citesc ziarele în fiecare dimineaţă, altfel, cine ştie, iar uitam. Şi am fost peste măsură de surprins, să ştii.

Nu m-aşteptam s-arăţi aşa. Nu vreau să spun că nu arătai bine, nu. Doar că, na, cum să-ţi explic, în mintea mea ai rămas un pic altfel.

Părul, desigur, părul. Nu prea mi-am dat seama din poza asta alb-negru, mai eşti blondă? Eu aşa te am în cap: blondă, cu părul drept şi mereu spălat, şi ţi-l flutura vântul când ne suiam pe blocuri turn şi pierdeam pe-acolo zile-ntregi, zi de vară până-n seară, cum se zice, că seara te duceam la tac-tu acasă.

Şi eu am zis că suntem Peter Pan şi Wendy. Şi tu mi-ai zis că aşa e, Biliana, mincinoasă mică.

Şi pe urmă, într-o zi, când m-ai lăsat să îţi bag un deget în păsărică, şi tu n-ai avut de unde să ştii, dar îţi spun acum, pe tot drumul spre casă mi-am mirosit degetul, fiindcă avea un iz de fân şi de dragoste, iar când am ajuns i l-am dat şi lu’ frate-meu să-l miroasă, dar el n-a simţit nici fânul, nici dragostea.

Biliana, Biliana, ce mai păsărică fără de pereche aveai pe vremea aia.

Şi-a mai fost atunci, când erau magnoliile înflorite şi mie mi se părea că-s de mâncare. Cred că-mi era foame, pe vremea aia. Şi ne-am plimbat prima oară cu metroul, şi mi-ai zis că aşa de mult îţi place că suntem doi oameni frumoşi în metrou. Şi toată lumea ştia pe ce parte are staţia următoare peronul, numai noi habar n-aveam, fiindcă eram îndrăgostiţi şi nu ne interesau micile detalii ale călătoriei.

Şi pe urmă, într-o noapte, când eu m-am îmbătat ca porcul şi tu a trebuit să fumezi repede o ţigară de marijuana ca să mă ajungi din urmă. Şi te-am dus acasă cu maşina, fiindcă nu mai erau metrouri şi nici tu nu mai erai aşa de sigură că suntem nişte oameni frumoşi.

Şi în ziua aia, când m-ai pus să te aştept, Biliana, şi tu n-ai mai venit.

Şi de-asta ţi-am scris azi, să-ţi spun că îmi pare rău că am zis atunci că eşti o curvă. Adică, nu ţi-am zis ţie direct, fiindcă nu se cuvenea, dar am gândit asta şi sunt sigur că tu ştii că am gândit aşa, fiindcă tu îmi citeai mereu gândurile.

Ba mai mult, de faţă cu unii care au stat să mă asculte, chiar am zis cu voce tare că tu, Biliana, erai o curvă.

Şi asta e ideea, Biliana, adică voiam să îţi spun că îmi pare rău că am fost un porc. Şi mă bucur că tu ai ajuns, cum scrie în ziar, chiar sub poză, o soţie devotată, o mamă şi o bunică iubitoare.

Lasă, Biliana, poate ne vedem zilele astea şi îţi mai povestesc eu de una-alta.

Era noapte şi era vin roşu, lumea devenise frumoasă, iar eu îi masam buricele degetelor cu propria-mi spinare.
Şi era ca şi cum toţi poeţii erau beţi, numai eu, nepoet, nu mă puteam îmbăta.
Şi era ca şi cum toate visele mele se visaseră.

***

Oamenii de acolo îşi făceau morminte frumoase, în cimitire dichisite, aşa încât lumea să creadă că moartea le-a fost un fason.

***

Ne futem sau facem dragoste?, se întreabă domnişoara. Şi despre mine se zice adesea că mi-am futut viaţa; dar domnişoara ştie cel mai bine: n-am futut-o, am iubit-o.

***

Într-o pereche de ochi noi şi eu sunt altul; strânşi în palmele mele, sânii ei sunt alţii. Ne desparte lumea întreagă şi trei rânduri de textile. Eu am erecţie, ea se gâdilă.

***

Unele zile sunt mai lungi ca altele, şi-ţi lasă în gât un gust sterp, de tutun şi de cola şi de praf cosmic. Dar e frumos când te culci: lungimea contează.

Heh, asta o auzii recent şi o s-o adaug la povestea cu cizmele votantului. E din categoria de campanie „door to door“, care la ţară înseamnă să baţi din poartă-n poartă până se isterizează toţii azorii şi griveii, ca să iei pulsul electoratului:

- Bună ziua, tanti.
- Bună ziua. Marş, mă Azore, marş în cuşcă.
- Trecurăm şi v-aduserăm o găleată.
- Mulţam, pupa-ţ’aş ochii tăi, că şi-aşa nu mai aveam de loat apă. Marş, mă Azore. Da’ numai de plastic aveţi garniţi d-ăştea?
- Numa’ de plastic, tanti, numa’ de plastic.
- Ăştea se rupe repede toarta.
- Nu se rupe, tanti, nu se rupe. La ălelalte se rupe, la ălea roşii. Da’ cu cine votezi săptămâna viitoare?
- Aoleo, nu ştiu. Că bărbatu-meo nu-i acasă.

Şi acum, dacă aşa stau lucrurile, să-i mulţumesc lu’ Doamne Doamne pentru că a făcut învârtelile de aşa natură încât să-l ferească pe robul său Mişu de ispitele puterii şi să-l ţină, şi pentru următorii cinci ani, în postura de ziarist de opoziţie. Căci, pe undeva, chiar m-aş fi simţit trist, şi de data asta, să fac parte din majoritatea plină de înţelepciune şi de şmecherie ca veceul de hârtie… Şi îi salut pe toţi anticomuniştii care l-au votat pe celebrul dizident Băsescu, liderul luptei anticomuniste din România, mai ales după ce lupta anticomunistă n-a mai prezentat niciun risc. Şi promit să nu mai scriu nimic pe teme politice, în semn de penitenţă pentru prostia mea de a fi susţinut un imbecil doar pentru că îmi displăcea alt imbecil, până cel puţin după anul nou. Poate, cel mult, o analiză tehnică a acestei campanii electorale, dacă am chef.

Şi, vorba cântecului, now I turn to the God of small things…

Dacă, mergând în şlapi pe aleea de promenadă de lângă plajă, treci pe lângă masa lor şi auzi numai frânturi de discuţie, ai putea crede că sunt nişte derbedei fără nimic bun în căpăţână, care îşi beau toţi banii la o terasă insalubră şi fără nume. Nimic mai neadevărat. Printre referinţele anatomice care ar face să pălească de ruşine un spital de obstetrică-ginecologie, înţelepciunea este pusă pe masă, fără zgârcenie, de băieţi:

- În pula mea, cât de prost să fii să joci la alba-neagra?
- Da, bă, ce pula mea. Toată lumea ştie că ăia-s pe japcă, bă, şi ia uită-te cum se-nghesuie.
- Zici că se dau centimetri de pulă gratis.
- Dă-o mă-n pula mea de treabă, uită-te şi tu la ei cum îşi fut banii.
- Dă-i mă-n pula mea, cre’ că-s moldoveni, că prea sînt proşti.
- Să mor io, mai bine bagi la păcănele. Acolo măcar mai câştigi.
- Câştigi o pulă, bă. Păi ălea-s făcute să câştigi tu sau ăla de le are?
- Hai, mă, îl ştii pe Ghiţă. A luat cinci bucăţi o dată. O cârcă de bani.
- Da, mă, căcat, cinci bucăţi, după ce a jucat un an. Ăla nici la facultatea nu mai venea când se băga la păcănele.
- Bă, da’ poliţia ce pula mea face, de-i lasă p-ăştia să-şi facă de cap?
- Ete pula. Poliţia din pizdă. Ia o şpagă şi ei şi nu te mai întreabă nimica.
- Hai, mă, căca-m-aş pe ei de miliţieni. Alaltăieri, când am vomitat pe peronul gării, în treij’de secunde erau lângă mine, să-mi dea amendă.
- Păi da, bă, da’ şi tu prost. Ce pula mea, nu puteai să te dai doi paşi mai încolo, să nu borăşti pe peron?
- Căcat, că eu mai vedeam peronul la ora aia, ce crezi tu. Nici trenul nu-l mai vedeam dacă era să treacă.
- Da’ bă, ce căcat, să ştii că mă gândii şi eu la asta. Cum pula mea să pui calea ferată în mijlocul staţiunii, unde-s numai beţivani? Dacă-n pula mea îi calcă trenul?
- Dă-l mă-n pula mea şi de tren. Cât de prost să fii să te calce trenul, dar parcă mai prost eşti să bagi la alba-neagra.

Şi uite-aşa, discuţia merge înainte: de la alba-neagra la fotbal, de la tehnici de prelungire a actului sexual la tehnici de combatere a mahmurelii şi de la ultimele detalii ale costumelor de baie feminine înapoi la alba-neagra. Asta în timp ce o cantitate neverosimilă de Golden Brau face un ultim popas, oltenesc, în drumul ei spre mama natură. Căci, până la urmă, ce altceva reprezintă tradiţionalul sejur la Costineşti, dacă nu un prilej de a împărtăşi cu prietenii acumulările de peste an?

***

Aproape de miezul nopţii, băieţii se încolonează disciplinat, ca un pluton de terişti în permisie, şi părăsesc terasa fără nume, gata să cucerească noi teritorii pe marele câmp de luptă din Disco Tineretului. Deschizător de şir e un anume Roşulescu, cel mai înverşunat contestatar al celor care-şi toacă banii la alba-neagra. Şi iată-l pe Roşulescu trecând acum chiar prin faţa locului de pierzanie, o banală măsuţă cu trei cartoane rotunde aşezate pe dânsa, şi privindu-i analitic pe cei şapte – opt bruneţi jepcari, care se pregătesc să-şi strângă catrafusele şi să-şi împartă profitul.
- Gratis!
Lui Roşulescu mai că-i sare inima din piept. Strigătul a venit din partea unuia dintre bruneţii de la alba-neagră, dar ai fi putut să juri că Geronimo însuşi şi-a zburlit boşogii:
- Gratis!
Roşulescu îşi priveşte duşmanul de clasă în ochi:
- Gratis! Gratis, ca să plecăm acasă. Două sute cincizeci de mii sînt ai tăi, dac-o nimereşti.
Şi Geronimo îşi începe celebra poezie:
-Am trei fete jucătoare
Două sunt îngăurite, numa’ una-i fată mare.

Roşulescu e sigur pe el. Şi e gratis, ce-o să-l coste să-i arate lui Geronimo că, dacă toţi jucătorii ar fi ca el, ar da faliment:
- Asta.
- Bravo, asta-i aia marcatoare!
Geronimo îi bagă banii în mână norocosului Roşulescu şi urlă în continuare:
- Arată că ai banu’, arată că ai banu’!
Roşulescu nu pricepe: banii sunt la el în mână, ce să mai arate?
- Arată că ai banu’, arată că ai banu’.
E nevoie ca unul dintre ceilalţi bruneţi să-i explice lui Roşulescu, la ureche:
- Arată că ai şi tu 250 de mii şi pleci cu banii.
Roşulescu e liniştit. Are la el nu doar 250.000 de lei, ci chiar vreo cinci milioane, toţi banii lui pentru sejurul de anul ăsta. Scoate portofelul cu mâna stânga, în timp ce în dreapta îşi ţine strâns premiul şi arată:
- Uite, am.
- Are banul, are banul! Acuma, pentru confirmare,

Pierzi cu asta, asta n-are,
Asta-i de la Baia Mare
Dacă asta-i pierzătoare

Ş-asta nu te vrea, că n-are
Care are ş-unde are?

***

A doua zi, la terasa fără nume, băieţii au noi experienţe de împărtăşit:
- Zi, mă-n, pula mea, de unde fac rost de trei-patru miloane?
- Păi nu-i ceri mă lu’ mă-ta, să-ţi pună la poştă?
- Îmi pune o pulă mama. Ce să-mi mai pună?
- Păi zi-i lu’ tac-tu atuncea, ce pula mea. Noi de un’ să-ţi dăm, din găoază?
- Bă, să-mi bag pula, erau toţi banii mei.
- Păi bă, ce pula mea, cât de prost să fii să bagi la alba-neagra?