Dragă M.C.
Dacă tot începui să adresez scrisori unor personaje imaginare, ca să compensez la nivel de corespondenţă singurele scrisori pe care le mai primesc: facturi, citaţii, amenzi şi somaţii de plată,
Dacă tot e sezonul potrivit, deşi – gospodar bun ce ar fi trebuit să mă aflu – ar fi trebuit să fac asta mai de prin vară,
Dacă tot sunt atât de obosit încât n-am somn,
Păi hai să-ţi scriu şi ţie, dragă Moş Crăciun,
Fiindcă nu ţi-am mai scris de mult – mai ştii, când am pus scrisoarea între ulucile gardului din spate, acolo unde tataie şi mamaie n-aveau cum s-o găsească – şi am găsit-o tot eu, după venirea ta, neatinsă,
Şi am fost oarecum supărat, fiindcă nu prea mi-adusesei ce te rugasem, dar mi-am zis că aşa se întâmplă atunci când nu eşti tocmai cuminte,
Şi probabil nu fusesem tocmai cuminte, fiindcă ştiu că niciodată n-am fost,
Dar ştii că ţi-am luat apărarea multă vreme după aceea, când toţi – repet, toţi – ziceau că tu nu eşti şi eu mă ambiţionam să zic că eşti, fiindcă dacă n-ai fi fost, ce rost ai mai fi avut?
Şi în toţi anii în care am învăţat că, pe cât lipseai mai des, pe atât erai mai mult,
Şi ştiu că, odată – dar numai o dată – am zis că ar trebui să te împuşte cineva în cur, aşa cum a făcut, în vremea războiului mondial, un copil de maior, supărat că n-a primit ce i se cuvenea,
Sau ceva de genul,
Gen,
Şi-ţi scriu scrisoarea asta nu ca să-ţi cer cadouri, pentru că nu vreau s-o găsesc iar necitită printre uluci,
Ci ca să te întreb o chestie care mă roade într-un hal fără de hal:
În viaţa asta a mea, ai venit deja, fără să-mi dau eu pe de-a-ntregul seama,
Ori încă, printre facturi, somaţii şi citaţii, mai e rost să te aştept?
n-o fi găsit el scrisoarea dintre uluci, dar a ştiut şi singur ce să-ţi aducă.