THE BLOG-BÂRLOG

După socotelile mele, aşa se traduce „pomana porcului“.
Mai jos, e pomana unui elefant. O dedic, din nou, vechiului meu prieten care-n-are-niciodată-timp-să-bea-o-bere-pentru-că-e-prea-ocupat-dar-nici-el-nu-ştie-de-ce.

Spre sfârşitul vieţii, Cervantes era pe cât de popular, pe atât de sărac. De la curtea regelui Franţei au venit nişte nobili, mari amatori de Don Quijote, care, când au văzut în ce condiţii de viaţă îşi scria idolul lor opera, au spus: „Dacă sărăcia îl face pe omul ăsta să scrie aceste cărţi, atunci fie ca el să rămână sărac pentru totdeauna“.

• Cred că era 2006, ăia de la Jurnalul m-au pus să fac două pagini cu sfinţii protectori ai Craiovei, moaşte etc. Aveau ei un supliment pe tema asta şi trebuia să-mi fac şi eu numărul. Şi m-am dus la Catedrala Mitropolitană să-l caut pe paroh, să-mi spună una-alta şi să mă lase să pozez moaştele. Bun. Şi, taină în pronaos, io o ţineam pe-a mea, că Biserica Ortodoxă nu ştie să-i apropie pe tineri, că io sunt credincios dar când aud un popă vorbind îmi vine s-o iau pe pereţi şi alte asemenea. Şi el îmi zice: citeşte Steinhardt.

• Şi aşa m-am pricopsit cu Steinhardt. La început am fost doar plăcut surprins. Cu timpul, Steinhardt a devenit pentru mine al doilea Leonard Cohen. Au şi multe în comun, evrei corciţi din Toma Necredinciosul şi Sfântul Augustin, cărora le place să spună „Crede şi nu cerceta“ doar după o cercetare prealabilă.

• Păi na, călugăr ortodox care-ţi spune că deznădejdea e marele păcat, în timp de doarme cu Procesul lui Kafka pe noptieră… Credeţi că nu e interesant?

Mai departe scrie-n carte »

Sexul oral a scos Dicţionarul Merriam Webster din programa şcolară din California (realitatea.net)

A zecea ediţie a dictionarului Merriam Webster, care a fost folosit în ultimii ani în clasele a patra şi a cincea (pentru copiii de nouă şi zece ani), în disctrictul şcolar Menifee Union, a fost retrasă din şcoli pentru definiţia prea explicită a sexului oral.
Definiţia online a sexului oral, conform aceluiaşi dicţionar, este „stimularea orală a genitalelor”. „Este greu să stăm să citim dicţionarul, dar vom căuta şi alte cuvinte care sunt definite prea explicit”, a declarat purtătorul de cuvând al districtului, Betti Cadmus. În timp ce unii părinţi au lăudat această măsură, alţii nu sunt de acord. „Trebuie să tragem linie undeva. Ce o să facem în continuare? O să interzicem enciclopediile pentru că listează părţi ale anatomiei precum penisul şi vaginul?, a declarat Jason Rogers, unul dintre părinţii care nu este de acord cu retragerea dicţionarului.
O comisie şcolară va stabili acum daca interzicerea din Menifee va fi permanentă. Dicţionarul Merriam Webster se alătură altor cărţi care au fost scoase din programa şcolară precum cartea Song of Solomon, al câştigărului premiului Nobel pentru literatură Toni Morrison şi cărţile lui Khaled Hosseini şi Philip Pullman.

***
Asta după ce azi-dimineaţă primii următorul mail:

Comanda la pizza in Anul 2020

Clientul: Alo, buna ziua, doresc sa comand doua pizze.
Telefonista: Multumim ca ati sunat la Pizza . Puteti sa-mi dati numarul dvs. de identitate (NIDN: national ID number), domnule?

Mai departe scrie-n carte »

Poza asta e ceea ce am văzut cel mai des în viaţa mea. Câte două-trei ore pe zi, câteodata. Şi atât de rar apare câte o urmă pe zăpadă…

From sarpente

• Nu e rău, dar nici vreo încântare a simţurilor nu e. Nu te simţi inuman dacă îl amesteci cu cola. E tot ce mai are tata tărie prin casă. După aia, trec pe ţuică, ceea ce nu mă încântă foarte tare.

• Un accident. M-au rugat Blăniţele să le pictez un perete, fiindcă zilele astea trebuie să se nască Minnie-Blăniţa. N-am avut niciun chef, pentru că eu, spre diferenţă de ele, ştiam ce patimă e. Şi, nedându-mă talentul afară din casă, renunţasem de vreo zece ani să mai pun mâna pe pensulă. Pe urmă s-a întâmplat o chestie ciudată: pe măsură ce le coloram eu zidul, adunând la un loc poveşti pe care începusem să le uit, am intrat de-a binelea în ele. La final, m-am simţit Peter Pan – chiar dacă el lipseşte din ansamblul folcloric-instrumental al bâzgălelii. Şi partea şi mai bună a trebii e că încă mă mai simt, la două săptămâni de când am fârşit pastelul.

• Povestea nu precizează dacă Peter Pan consuma băuturi alcoolice şi pufăia ţigarete cu filtru.

From

• Câteodată, îmi spun că singurele cărţi care merită scrise, singurele cărţi care au şanse de a schimba în bine lumea asta, sunt cărţile pentru copii. Când o să scriu o carte o să dezamăgesc crunt conspiraţia ovarelor mâhnite. O să fie o carte pentru copii. Rămâne să-mi caut inspiraţia şi să mă gândesc la vârsta lor.

• Ce bine a sintetizat filozoful anonim maximul privilegiu al înţelepciunii a bătrânilor: să poată da în mintea copiilor!

• Moş Martine, Moş Martine, ce-ţi atârnă printre vine? Două gheme şi-un mosor, bucuria fetelor…

Sunt 11 ani de când eram în clasa doişpea. Şi ştiţi ce înseamnă asta? Că sunt 12 ani de când eram în clasa unşpea. Aritmetică pură. Şi pe vremea aia trebuia să mă trezesc dimineaţa, chestie care era de obicei deranjantă, mai ales când ştiai că te aşteaptă o zi de căcat (aşa credeam eu, boul, că zilele alea erau de căcat). Şi de-aia îmi făcusem nişte tabieturi de trezire, care presupuneau, printre altele, să ascult trei melodii. Aceleaşi, mereu. Prima dintre ele era asta, şi nu m-aş fi gândit atunci că are şi videoclip şi că într-o zi, aflându-mă în pană de inspiraţie, o s-o pun pe blog. De fapt, blogurile şi penele de inspiraţie nu se inventaseră pe vremea aia.

Povestea noastră începe încă de pe timpul dacilor, când a eşuat aplicarea măsurii prin care Burebista le reteza supuşilor dreptul de a cultiva viţa de vie. Povestea noastră continuă la Segarcea, unde localnicii au descoperit puterile aproape miraculoase ale Zaibărului, denumirea oltenească a unui soi de struguri de masă foarte productiv, inventat pe la sfârşitul secolul XIX de francezul Albert Seibel.

• Îmi adusei aminte de ceva ce mă enervează foarte tare. Dar acuma o să fiu politicos, da, şi n-o să mai vorbesc ca un porc, pentru că ne adresăm unei doamne. Doamna Grecu. Dana Grecu. Cea mai mare gaiţă. I-am zis lu’ tata, la un moment dat, să schimbe postul, că mă enervează vocea ei. Şi el, după oţâră de gândire, a avut o revelaţie: Deci de-asta mă durea pe mine în fiecare după-amiază capul?

• De-acum înainte, când o să vreau să combat erecţiile nedorite, n-o să-mi mai imaginez grase care se cacă fac treaba mare. O să mi-o imaginez – adică o să mi-o amintesc – pe doamna Grecu vorbind într-una, numai şi numai tâmpenii, şi zicându-le ghinioniştor ei invitaţi, cu glăsciorul ăla suav ca microfonia: „Ia explicaţi-mi şi mie cum vine asta…“

• O povestioară adevărată, despre puterea cuvântului, dintr-un veceu cu patru cabine:
Cioc, cioc.
- Ocupat.
Cioc, cioc.
- Ocupat.
Cioc, cioc.
- Ocupat.
Cioc, cioc.
- Intră.
Şi a intrat.

• Beladona, uneori belladonna… Cum sună? Like in OMFG, gen… Şi dacă-i zici pe româneşte, mătrăgună, sună ca pula. Dacă-i spui unei pizde domnişoare că e frumoasă ca mătrăguna, facem pariu că-ţi dă cu poşeta în senzori?

• Mătrăguna e printre predecesorii medicamentelor: în doze mici, vindecă; în doze mari, ucide. Asta o face şi mai „belladonna“ decât era.

• Dar mie-mi place ideea de medicament homeopatic. Medicamentul care conţine, în doze mici, chiar boala pe care o vindecă. Probabil asta ar trebui să facă şi arta, să fie medicamentul homeopatic al sufletului. Dacă n-ar apărea atâtea şi-atâtea erori de dozare.

• Şi uite-aşa îi răspundem şi zmintitei noastre de serviciu, care, mai acum vreo zece minute, se uita ca curca la gadget la următorul vers din Coldplay: „Am I part of the cure or am I part of the disease?“ Poate eşti şi una şi alta, zăpăcito.

Odată, am scris şi eu o poezie. O poezie despre o poveste. Aşa mi se-ntâmplă mie, scriu poezii doar când mi se termină poveştile. Sau când încep altele. Aş fi, de bună seamă, un poet bun pentru naşteri şi înmormântări.
Şi poezia era cam aşa (copy/paste):

***

la târgul sufletelor de un leu
vroiam să-mi scot pârleala cu al meu;
ţucălarii lui Faust, ce oaste de strânsură,
dar vai!, nici un Mefisto nu ne-a fost pe tură.

strict refuzat de muze şi de zei,
bag seamă că doar tu, fetiţo, mă mai vrei

aşa că fac eu ultimul prim pas
te chem la uşă cu rugină-n glas
epavă după orice stas,
beat ca un popă după parastas
suflet de tomberon şi de pripas
îţi spun că asta-i tot ce mi-am rămas.

îmi ţineai predici despre-un nou început
de ce nu te bucuri, nu asta ai vrut?

***

Şi avea şi un titlu, se chema „Înapoi“. Titlul, cu siguranţă, a fost neinspirat. Dacă mă gândesc bine, trebuia să se fi chemat „Înainte“.

Pull me out of the aircrash,

Pull me out of the lake,

‘Cause I’m your superhero…

(I’ve nothing much to offer…)

- Vezi tu, mă Mişule, lumea asta e cam întoarsă cu curul în sus.

(There’s nothing much to take…)

Nu ştiu ce pula mea are, de unde i se trage. Oamenii ăştia din jurul nostru, toţi sînt oameni frumoşi, cum ai zice tu, nu sînt nişte maimuţoi… Ei, oamenii ăştia caută poezia, dar ei nu mai văd proza, nu mai văd teatrul. Mă simt aşa de modă de veche, cîteodată.

(But we’re absolute begginers…)

Ei caută doar poezia. Ce pula mea atîta poezie? Nu-i înţeleg. Poezia o ai sau n-o ai, dar proza, Mişule, proza poţi s-o cauţi. Poveştile, unde sînt poveştile? Uită-te la ei. Hai, uită-te un pic în jurul tău. Vezi, toţi caută extazul momentului, caută metafora. Unii caută rima. Nu sînt aici ca să bea, sînt aici ca să caute momentul ăla unic, momentul ăla care îţi împarte viaţa în două: jumătatea în care îl cauţi şi jumătatea în care ţi-l aminteşti. Vrei să-ţi zic ceva, Mişule? Momentul ăla nu există. Nu există. Berea asta ne împarte viaţa în două jumătăţi, înţelegi, şi nimic din ce-a fost înainte de ea nu va mai fi la fel. În faţa fricii, în faţa morţii, poezia moare. Poveştile rămîn, poveştile sînt singurele care trăiesc veşnic. Poezia, Mişule, e masturbare. Povestea e sex. Sex sălbatic. Cu finalizare orală. Orală şi anonimă. Toţi prăjiţii din ziua de azi, toţi beţivii, toţi prietenii noştri caută poezia şi de-aia o să moară trişti.

(If our love song could fly over mountains…)

Nu ştiu dacă pricepi, tu eşti tînăr şi poate-ţi imaginezi că o să vină ziua aia, ziua Z, ziua marii debarcări în fericire. Îţi spui că o să intri cu totul în fericire, ca marea pulă a omului intrînd în marea pizdă a cosmosului. Dar ce te faci după aia, în ziua Z plus unu? Te-ai gîndit? Crezi că încă o să mai ai zîmbetul pe buze? Crezi că încă o să mai ai extazul în suflet? Te înşeli. O să fie doar depresie post-coitum. În cel mai fericit caz, o să cari în spate, tot restul vieţii, crucea propriei tale fericiri. Dar nu asta o să se întîmple. Cînd o să te doară spatele, o să încerci să fugi. Şi-atunci, ceva din tine o să-ţi spună: încă nu am găsit poezia, poezie trebuia să fie ceva frumos, nu ceva care îmi rupe coastele! Şi-o s-o iei de la capăt, fără să ştii că nu ai nimic de găsit pe drumul ăsta.

(We are absolut begginers…)

Deci îţi zic: caută proza. Caută teatrul. Caută poveştile care au un început şi un final. Bagă-ţi pula în ele de momente magice. Nu există, crede-mă pe cuvînt sau fute-ţi viaţa căutîndu-le. Caută poveştile care au un final fericit. Ălea sînt singurele care merită trăite.

- Păi şi-atunci, de ce-ai vrut să asculţi melodia asta, asta nu e tot poezie?

- Eşti un bou, Mişule, asta eşti. O să înţelegi cînd o să fii mare.

(There’s no reason to feel all the hard times…)

• It’s four in the morning. E trecut deci de 3, ora sufletului. Credeam c-asta-i o găselniţă de mea, de pe vremea de când puneam mai mult preţ pe suflet şi pe ore, după aia am citit, cu surpriză enormă, că şi Nietzsche spunea la fel. Că ora 3 noaptea e ora la care niciun adevăr nu rămâne nerostit. Dar acum e deja 4.

• Sunt trist. Nu voiam să supăr conspiraţia ovarelor romantice cu postarea mea anterioară, dar faptul că le-am supărat mă întristă deodată. Brusc, nu mai fu vorba de un film sau de o atitudine, ci de întreaga mea viaţă. Principiile de funcţionare ale acestui blog sunt destul de simple şi le-am sintetizat cât de bine am putut când am spus că este legat de jumătatea plină a paharelor goale. Eu asta caut şi – logic – eu asta nu găsesc, că altfel n-aş mai căuta. Dar sper, în continuare, că voi găsi şi pe alţi ca mine, care să înţeleagă că a spune că viaţa e frumoasă e o axiomă nedemonstrabilă, nu teorema la care a ajuns mintea omului prin eforturi încâlcite şi conexiuni dubioase. De-aia nu mai am de ales. Nu vreau – şi nici nu sunt sigur că aş mai putea, de altfel – să ajung la concluzia că eu, cu mintea mea, pot să am alte opţiuni, alte gusturi, alte valori decât viaţa.  De-asta mă enervează, de-a valma, artiştii care profită de dramul lor de talent pentru a simula lupta cu axioma de mai-nainte, ştiind că se cumpără gestul lor energic şi patetic de a da pumni în stâncă, mă enervează cei fals lipsiţi de noroc şi mereu mâhniţi, ipocriţii, poeţii supăraţi pe Dumnezeu că nu le dă rime, bărbaţii care se fut în cur şi femeile care nu vor să facă copii. Din motivele astea sunt supărat pe propria-mi fire şi pe propriile-mi sentimente (mai puţin fututul în cur, de-asta m-a ferit natura) şi din motivele astea sper că, într-o bună zi, o să fiu eu însumi enoriaş al propriei mele biserici.

• Şi-n ziua aia, când mă voi fi împăcat cu toate, ştiu că voi avea luminiţe în ochi. Şi va fi mereu ora 3 noaptea. Şi sper doar să nu fie prea târziu, ca-n povestea aia:

- Părinte, dacă Dumnezeu îmi iartă păcatele, când să mă las de ele?

- Cu o zi înainte de a muri.

- Şi când o să fie ziua aceea?

- Asta, fiule, n-am de unde şti.

• Da, jumătatea mea masculină e din nou beată, iar jumătatea mea feminină se adresează vouă, conspiraţiei ovarelor romantice, şi vă zice aşa: nu cădeţi în capcană, feriţi-vă de lucrurile care n-au poveşti în ele aşa cum evreii de demult trebuia să se ferească de falşii profeţi şi, cel mai important, în lunile cu r în nume, îmbrăcaţi-vă bine când ieşiţi din casă şi dormiţi cu şosete în picioare. Ca să nu răciţi.

• Nu mă-ntrebaţi de ce n-am văzut The Hours până acum. N-am un răspuns. Întrebaţi-mă de ce l-am văzut acum. Pentru că m-a bătut cineva la cap, da? Şi aşa am promis, c-o să-l văd. Şi am promis c-o să-mi şi spun părerea despre el. Şi părerea mea e, desigur, proastă.

• Deci, draga mea, The Hours e un film căruia, dacă aş spune că e de căcat, i-aş face un favor nemeritat. Filmul nu e de căcat. Filmul este doar un film lipsit de sens. Este un exemplu mai bun decât altele că arta poate fi dusă la cel mai înalt nivel (poate exagerez acum, nu e chiar cel mai înalt nivel) şi totuşi să n-aibă nicio noimă.

• Trec peste amestecul imbecil de boli psihice şi fizice, de sinucigaşi rataţi, de tragedii individuale, de sexualităţi reprimate, de vieţi ratate – la fel de uşor cum trec peste felul excepţional în care actriţele îşi fac treaba. Nu importă astea. Vreau doar să ştiu de ce am nevoie de un film care eludează cu bună ştiinţă şi cu stăruitor efort orice parte bună a vieţii. Mă piş pe filmele cu şi despre sinucigaşi. Eu însumi cochetez – ca să folosesc un clişeu – cu gândul sinuciderii aproape zilnic şi, sincer, mă interesează cum să scap de el, într-o bună zi, altfel decât tăindu-mi venele. Patima mea e să redescopăr cât de frumoasă e viaţa – atunci când, da, dragă, mi se mai întâmplă să uit. N-am nevoie de filme de oscar care să-mi spună ce ştiam de la 10 ani, că viaţa e grea, dar trece.  Am nevoie de filme – şi de cărţi, şi de ce mai vrei tu – care să mă ajute să trăiesc în adevărul meu până când nu va mai exista alt adevăr.

• Să nu zici acuma că vreau numai comedii, ştii că nu e aşa. La Vita E Bella? Şi ăla e un film cât se poate de trist. Dar diferenţa e că filmul ăla scoate în faţă frumuseţea unei vieţi nenorocite (adică normală), pe când The Hours face exact invers: evidenţiază căcatul din vieţile normale (adică nenorocite) ale unor oameni. Dar nu numai că nu-l îndulceşte cu nimic, în numele artei, nici măcar nu-l prezintă ca fiind parte dintr-un tabloul mai amplu, în care există şi altceva decât duhoare. Dacă ţie asta îţi trebuie, înseamnă că asta îţi lipseşte, ceea ce mă face să te consider o norocoasă. Există o estetică a urâtului şi mie chiar mi-a plăcut, dar aici nu mă poţi deruta, în caz că ai încerca, pentru că ajung din nou vechea mea problemă: există şi o etică a urâtului?

• Ţi-aş mai zice eu câteva dar mă lasă bateria şi nici nu am chef să exagerez cu Orele tale. Îmi bag pula în ele, asta e ideea, în caz că n-o reţinusei.

• A, şi să nu uit: e un film cu Nicole Kidman în care nu apare nasul Nicolei Kidman. Păcat.