Deci mă enervai atât de tare încât revin la nişte subiecte stupide, cum ar fi impozitul pe venit:
Mă enervă la maxim Mircea Badea, care face pe tâmpitul, în direct sau în reluare, chiar în timp ce scriu asta. Mă enervară aproape la maxim mulţi din mahării presei din ţară, care se apucară să facă o mare gălăgie legată de una dintre puţinele măsuri sănătoase la cap ale guvernului: contribuţia la fondurile de pensii şi sănătate a celor care au venituri din drepturi de autor.
Acuma să vă spun de ce călcară pe măsele: pentru că ei, alături de câţiva lăutari şi alţi muişti aidoma, vorbesc în numele tuturor salariaţilor din mass-media şi alte domenii de-astea anexe producţiei intelectuale şi îşi apără fix interesul lor de sugători de pulă îmbuibaţi.
Cu ce să încep? Hai să vă zic despre mine şi despre cel puţin douăj’ de oameni pe care-i cunosc: în ultimii patru ani, de când s-a inventat băşina asta cu drepturile de autor, pot spune că munca mea de ziarist a trecut dinspre zona alb/negru spre zona gri. Adică toţi sugătorii de ob-uri de angajatori ai mei mi-au făcut carte de muncă pe o sumă de căcat, eventual minimul pe economie (am aflat la plecarea de la unul din angajatorii lingători de diaree că, după un an de muncă în care îmi ştiam cartea de muncă în siguranţă, aveam venituri aferente unui sfert de normă, adică un sfert de minim pe economie). Restul banilor, desigur, drepturi de autor.
Aşa mi s-a întâmplat mie şi, presupun, unui procent de peste 80 la sută dintre ziariştii din ţară. Nu vorbesc de epilaţii la coaie care umplu presa din Bucureşti, unde lucrurile – şi veniturile – sunt relativ mai curate. Vorbesc de noi, cucuvelele de provincie, pe care Dumnezeu i-a ferit de mersul cu metroul.
Mai departe, pentru cine nu ştie: drepturile de autor nu sunt integral impozitate la sursă. Şi, după ce că iei în mână, lunar, o sumă de tot căcatul, afli la sfârşitul anului că mai ai de dat înapoi la stat echivalentul a unul sau două salarii de-ălea de căcat. Superb.
Continuăm, lua-mi-ar pula între gingii toţi domnii cu abdomenul perfect plat, sta-le-ar piticul porno sub goaze când fac ei sfoara. Deci, după ce că în 90 la sută din cazuri metoda e folosită de angajatori pentru a frauda statul şi angajatul (asta şi pentru că bună parte din ziarişti sunt tineri şi/sau proşti ca mine şi îi doare în cuc dacă plătesc ceva la pensii sau sănătate, pentru că li se pare că va mai dura o veşnicie până când va da peste ei vârsta pensiei sau vreo boală ), dezavantajele sunt susţinute de sistemul bancar, care, în principiu, se pişă pe tine de la etaj dacă te duci să ceri vreun ban împrumut justificându-ţi veniturile prin drepturi de autor.
Acuma, vine de-alde Mircea Badea, plus alţi lideri de opinie trăgători pe nas şi beliţi în găoaze şi zic: nu, domne, ne jefuieşte statul pe noi, artiştii… Şi mai iau şi nişte gurişti de nunţi, ca să-şi întărească dreptatea. Lua-re-aş Lua-le-aş viaţa în pulă de artişti.
După aia: vine ministrul muncii, Şeitan, şi nuanţează: nu se impozitează toate veniturile din drepturi de autor, ci doar ale celor care nu au cărţi de muncă. Ministrul e şi el un bou cu pedigree, pentru că formula sa permite în continuare erori majore. Dar, chiar şi aşa, ar fi capabilă să aducă la bani albi cel puţin jumate din ziariştii care actualmente sunt plătiţi la gri. Şi ce zice M.B.? Caterincă de două parale: că el vrea să plătească mai mult, că el vrea să dea jumate din ce câştigă. Şi îl mai şi face deontolog de căcat pe Sorin Ioniţă, singurul – după ştiinţa mea – care are o atitudine sănătoasă şi demnă în laba asta de scandal. (Aştept ceva şi pe Gândul, un ziar care, după ştiinţa mea, e printre puţinele care îşi plăteşte colaboratorii cu carte de muncă pe întreaga sumă).
Şi-acuma, un happy-end senzaţional: să vă spun ceva, în premieră, despre labagiul ăsta care se dă sărac pe la televizor şi zice că stă cu mă-sa mare în Titan. Vă ţineţi bine, stimaţi telespectatori? Are un milion jumate de euro depozitaţi numai într-o bancă. Păi dacă i s-ar fi impozitat drepturile de autor cu jumate, cum zice dându-se ciumeg, ar pierde 500.000 de euro, nu? Şi-i ia apărarea cui? Văduvei lui Ion Dolănescu, sărmana, care tocmai îi luă lui Ionuţ o casă cadou de ziua lui, lua-re-aş lua-le-aş şi lor corzile vocale în drujbă?
Nu vreau să exagerez cu socialismul. Dar mă enervează clonţarii ăştia botezaţi în slobozi, care fac pe proştii şi le iese.
Dar mai grav, ca să închei, e că cele câteva voci care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns să aibă audienţe fenomenale în mass-media, se comportă exact precum ca cei pe care-i înjură şi, când au un interes personal, îşi bagă pulile blegi în restul colegilor. Colegii sunt oricum de căcat. Ei sunt geniile, ei sunt moţul lindicului, crema pizdei, sâmburele de strugure din vârful căcatului. Lor le adresez ultima şi cea mai gravă înjurătură din acest text: să le dea Dumnezeu pensie cât a mea.
