Epitaf:
Matematica spune că un număr finit de particule
- adică Universul -
creează un număr finit de combinaţii
- adică noi -
care, într-un timp infinit, se vor repeta de un număr infinit de ori.
Asta înseamnă că ne vom revedea.
Îmi făcui o baie într-o apă mai plină de nisip decât plaja din 2 Mai şi îmi dădui seama cât de dor îmi e de-o vară. Drept pentru care bag aici un post lipsit de orice pretenţii, după ce scotocii prin arhiva de poze caniculare, ca să mă justific de ce vara nu-i ca iarna:
• Vara, chiar şi cele mai nasoale sarcini sunt mai uşor de dus la îndeplinire:
 |
| From sarpente |
• La limita paranormalului: îi beau lu’ mama nişte sticluţe de lichior digestiv, Bruderschaft se cheamă. E dulceag, e cam ca Jagermeisterul, nu e enervant ca Zwackul. Au 20 de fucking mililitri, cred că-s de-alea de le iei de prin duty-free-uri de suvenir. Sunt la a doua, din patru posibile. Mă simt, deşurubându-le căpăcelele astea mici cât moţul lindicului, periculos de aproape de aftershave-ul lu’ tata.
Uite, ce rău îmi pare că nu mi-am adus aminte de melodia asta în campania electorală…
• Să-i anunţ pe această ocazie pe cititorii mei neduşi la biserică, evitând cacofonia, că astăzi e prima zi din postul mare. De Valentine’s Day ştiau probabil, şi numai o lene groaznică, plus ceva opoziţie de la Majorică m-a făcut să nu-mi leg o funtă de pulă, s-o pozez şi s-o pun pe blog, în semn de comuniune cu toţi îndrăgostiţii lumii. Mai aveam de gând să fac o inimioară în zăpadă, tot pentru îndrăgostiţi, doar că îmi fu prea frig să mă piş afară.
• Eu sunt şi un pic acru în sinea mea în privinţa îndrăgostelii, înţelegând prin a fi îndrăgostit nu a fi implicat într-o poveste de dragoste, ci doar acea etapă dinamică a sufletului, care te poartă schizofrenic dinspre niciunde spre nicăieri. Am fost îndrăgostit de câteva ori în viaţa mea şi niciodată treaba asta n-a avut un final fericit. De cealaltă parte, toate cele câteva fete pe care am ajuns să le iubesc m-au ratat ca îndrăgostit, în sensul mai sus dat al cuvântului. De ele m-am ataşat fără nebunie, fără entuziasm, fără să am chef de dragoste şi fără să încerc să mă opun ei. De altfel, am mai auzit de cazuri în care sinuciderile au fost ratate din cauza unei doze prea mari de otravă.
• Am senzaţia aia de jucărie pe final de baterie. Nu mă înveseleşte nici sticla asta de Johnny poliţist texan. Aştept primăvara şi simt nevoia să înjur.
• Sau să fiu înjurat: să mă bage cineva în pizda mamii. Din câte îmi dau seama, pizda mamii e un fel de Amsterdam.
• Nu, serios. Când mă piş, evitând să-mi văd pula ca să nu mă deprim, îmi arunc ochii prin baie. Şi mereu văd o cutie pe care scrie tantum rosa. Aflai acum că Tantum Rosa, un medicament bun pentru spălături vaginale (Benzidamidă), a devenit noua minune a drogaţilor în pană de ierburi. Se pare (cf. loripedia, verificat şi din alte surse) că are un efect halucinogen situat undeva între marijuana şi cocaină. Trebuie ţinută sub limbă până se înmoaie, după aia stinsă cu multă apă, pula mea şi doi bani şi-o căruţă de jidani, citiţi totuşi prospectul sau ambalajul, în cazul în care apar manifestări neplăcute pe mine mă doare-n cur.
• Cică ţine două zile efectul unui pliculeţ de-ăla. Nu şi în cazul în care speli pizda cu el.
Pentru fostul meu viitor cumnat, care între timp şi-a descoperit valenţe muzicale, hair-stilistice şi etnobotanice jamaicane, dau acest anunţ, deşi el nu m-a rugat:
Mai departe scrie-n carte »
Era o întrebare de acum foarte mulţi ani:
Acum ştiu răspunsul: it was me.
• De mult, am întâlnit un om care citise toate cărţile. Ucenic al lui Noica la Păltiniş, expert în hinduism, filosof al vidului – şi multe altele din acele calităţi care pot fascina un tânăr de – câţi să fi fost? – 22 de ani. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat în ce măsură toate acele lucruri pe care el le ştia te ajută să lupţi cu o banală durere de burtă. Nu mi-a răspuns. Maţele, am înţeles eu din tăcerea lui, n-au proiecţie metafizică.
• V-am spus? Nu cred. Seppuku nu prea e ce credem noi. Samuraiul nu se sinucidea scoţându-şi maţele afară: aia era doar răscumpărarea greşelii. De fapt, lângă el era cineva care, după ce maţele ajungeau pe tavă, îi tăia capul. Cu grijă, aşa încât capul să se mai ţină într-o aţă de piele şi să nu ajungă pe te miri unde, spoind frumoasele haine ale invitaţilor la ceremonie. Ăsta, călăul, musai trebuia să fie ucenicul preferat al samuraiului, şi astfel îşi îndeplinea ultima îndatorire faţă de maestru: luându-i beregata.
• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?
• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.
