Despre boli, seppuku, vise şi un vagin în lumina lunii
• De mult, am întâlnit un om care citise toate cărţile. Ucenic al lui Noica la Păltiniş, expert în hinduism, filosof al vidului – şi multe altele din acele calităţi care pot fascina un tânăr de – câţi să fi fost? – 22 de ani. Într-o zi în care avusesem diaree l-am întrebat în ce măsură toate acele lucruri pe care el le ştia te ajută să lupţi cu o banală durere de burtă. Nu mi-a răspuns. Maţele, am înţeles eu din tăcerea lui, n-au proiecţie metafizică.
• V-am spus? Nu cred. Seppuku nu prea e ce credem noi. Samuraiul nu se sinucidea scoţându-şi maţele afară: aia era doar răscumpărarea greşelii. De fapt, lângă el era cineva care, după ce maţele ajungeau pe tavă, îi tăia capul. Cu grijă, aşa încât capul să se mai ţină într-o aţă de piele şi să nu ajungă pe te miri unde, spoind frumoasele haine ale invitaţilor la ceremonie. Ăsta, călăul, musai trebuia să fie ucenicul preferat al samuraiului, şi astfel îşi îndeplinea ultima îndatorire faţă de maestru: luându-i beregata.
• Alte vremuri. Cu ceva timp înainte să-l cunosc pe filosoful fără efect gastric încercasem să mă sinucid şi aproape că reuşisem. După vreo două zile jumate de somn letargic, era pe la sfârşitul verii, n-am putut să-mi neg bucuria de a fi eşuat. Ba chiar m-a copleşit, ce s-o mai dau cotită. Îmi aduc aminte că, revenindu-mi oarecum, mă plimbam şi mă uitam la oameni; ei nu făceau nimic deosebit, sărmanii, dar eu îi vedem mai frumoşi decât îi văzusem vreodată. Şi, pe câte îmi dau seama, mai frumoşi decât aveam să-i mai văd mai apoi.
• La ultima lună plină visai că aveam cancer la gât. Nu mi s-a mai întâmplat aşa căcat de vis. Nu mă gândesc aproape niciodată la boli, nu m-a speriat niciodată cancerul, nici măcar în zilele în care mă las de fumat. Şi îmi spuneam, în vis, că asta e, nu mai am nicio scuză pentru a nu face acele câteva lucruri măreţe pe care mă gândesc adesea că n-o să le fac decât atunci când o să fiu sigur că moartea e aproape. După aia, mi-a trecut cheful de făcut lucruri memorabile. M-am pus pe bocit – în vis, da, că doar nu sunt emo – şi îmi spuneam că mă doare-n pulă de toate prostiile, vreau doar să ajung bătrân şi inutil şi cu nepoţi.
• În lumea în care am crescut eu – şi voi, presupun – visele au o conotaţie pozitivă, idealizată, estetizată, eticizată. Visele sunt cele pentru care merită să lupţi, visele sunt cele pe care cauţi să le împlineşti, visele îţi arată cine eşti tu, de fapt – şi tu, de fapt, eşti frumos şi bun. Şocant a fost pentru mine să aflu că, în patristică, visele (cele de noapte, dar să păstrăm corelaţia metaforică) sunt exclusiv lucrătură diavolească. Părintele Cleopa are o pledoarie în sensul ăsta, adăugând chiar că e preferabil să ignori visul în care îţi vorbeşte Dumnezeu, decât să ajungi să te laşi ghidat de cele în care ţi se arată, pe neştiute, Prinţul Întunericului (îmi place apelativul ăsta, cred că e de prin Cioran, dar n-aş garanta).
• Şi, despre toate astea – şi încă altele – cineva a compus şlagărul următor:
Mânz, viezure, brânză, blog: caterincă, filosofie, viaţă, vise
eu sunt mai tîmpă şi nu ştiu cum e un seppuku, cum e un vis, cum e un vagin la o vacă.Dar o boală?
Pe marele poet mICUTZ (DAN MIHUŢ) mi-e rusine sa-l intreb deşi are o vacă.
Ma ajuţi tuuuuuuu?
Te pup