Solstiţiul de vară
• Acuma, stabilit fiind că viaţa e un derdeluş şi că e condiţie necesară, dar nu şi suficientă, să ne dăm seama de treaba asta ca să putem privi cu veselie felul în care ne ducem pulii la vale, mă întrebam când a început coborârea. Când am fost, pentru o clipă, în vârful dealului?
• Tehnic vorbind, trebuie să fi început în ziua în care mamele noastre au binevoit să ne scoată un pic la aer curat, de maternitate. Dar mie nu-mi convine varianta asta, e prea medicinală. Eu caut ziua solstiţiului de vară, când ziua e cea mai mare şi noaptea e cea mai mică, şi însăşi vara vieţii abia a început, dar, vai, clepsidra e deja pusă pentru colecţia decadenţei de toamnă-iarnă.
• Să fi fost ziua aia în care, pentru prima dată, ne-am dorit să treacă mai repede ziua de azi/mâine? Asta când a fost? Nu mai ştiu. Când aşteptam o vacanţă?
• Sau ziua în care ne-a fost, pentru prima dată, frică de viitor? Mie mi-a fost, de exemplu, frică de clasa a patra. Mamă, ce morcoveaţă aveam în cur în acel septembrie. Pentru că în clasa a patra începeau olimpiadele. Şi mi-era frică de olimpiade. Mă căcam pe mine de frică.
• Să fi fost ziua în care ne-am întrebat, pentru prima dată, „de ce?“. Întrebarea asta e aia care ne face deştepţi. Cu timpul. Deştepţi şi trişti. Pentru că, la final, există întotdeauna un „de ce“ căruia noi nu putem să-i răspundem. Şi-l întrebăm pe Dumnezeu, şi El nu zice nici pâs.
• Să fi fost ziua în care ne-am gândit, pentru prima dată, că n-o să apucăm să trăim destul?
• Să fi fost ziua în care am văzut cât de scurtă e fericirea? Dimineaţa în care ne-am dat seama că orice poate fi pierdut? După-amiaza în care ne-am apucat de fumat? Noaptea în care am aflat cât de aproape e pizda de cur? Secunda aia în care ne-am uitat în urma noastră şi am devenit stane de piatră?
• Fucking great, habar n-am. E marţi şi voiam să aveţi la ce vă gândi vreme de trei ceasuri.
Mânz, viezure, brânză, blog: amintiri, copilărie, filosofie, viaţă
Sau cand ai aflat ca „nu trebuie sa intelegi totul”. Sau cand cauti in piata un brad mai frumos de Craciun, pentru ca nu mai sunt toti perfecti. Sau cand singuratatea devine binecuvantare. Sau cand minciuna se metamorfozeaza in adevar. Sau cand practica devine teorie. Sau cand ajungi ca singurul lucru pe care poti sa-l faci pret de otp ore, este sa muncesti. Sau cand iertarea lui Dumnezeu nu mai este suficienta si singura de care ai nevoie este a ta insuti. Sau cand incepe sa-ti fie teama de existenta Raiului. Sau cand nu-ti mai e dor de nimeni, in afara de tine. Sau cand ochii raman intr-o singura nuanta si-atat. Mata, fara umbre si fara luminite. Sau poate nici atunci.
Ps: Mie mi-a fost frica de a II-a. Stiam ca la ora de sport vom face saritura in lungime. 4, nota 4 am luat. Cat a trebuit sa invat, sa-mi recuperez media… Sariturile astea nu mi-au iesit niciodata prea bine, de-asta au fost salturile din viata asa minunate.
momentul compromisului, ăla a fost cel mai sucks ! restu’ – urmări fireşti !