THE BLOG-BÂRLOG

Şi e foarte tare. Alaltăieri avu botezul şi ăsta-i fu outfitu’ de dat jos înainte de cristelniţă.

From

• Blăniţa zice că e bine că-mi ţin minte datoriile. Io îi zic că nu mi-e greu, că mi-am făcut un excel în my documents. Adi mă întreabă: – Şi cât are, un mega?

• Coana xenu, această mademoiselle zoso a blogurilor netraficate, în faţa căreia mă plec cu profundă consideraţie, fiindcă ea are dreptate tot timpul, chiar şi atunci când am eu dreptate şi ea mă contrazice, mă pricopsi cu a doua bucată de leapşă. Dar, cum bine zise şi ea, e rost de prins fluturaşi pe tema asta, aşa că o primii cu bucurie, că şi-aşa n-aveam ce scrie sau desena. Şi oricum, nu m-ar fi lăsat inima s-o refuz, pentru că mă alintă „poetul Tăbâltoc“ (puneţi mâna şi citiţi, dacă nu ştiţi cine e), ceea ce pentru mine fu mai compliment decât dacă i-ai zice lui Cărtărescu că e Marin Preda. Deci leapşa e: ce playlist mi-aş pregăti pentru propria-mi înmormântare.

• Sigur, nu-mi iau prea în serios apariţia publică cu vată în nas, dar mi s-a întâmplat să mă gândesc o dată la treaba asta. Când ascultam o melodie. Da’ acuma, înainte de a merge mai departe cu delirul, trebuie să-i daţi drumul s-o ascultaţi în timp ce citiţi. Eu cred că pentru genul ăsta de evenimente a fost compusă.

Leonard Cohen – Bird on the Wire (şi ca să nu se plictisească distinsa adunare, nu vă dădui originalul, ci unul din covere. Mai sunt unele frumoase de la Johnny Cash sau Neville Brothers).

• Deci, se presupune că sunt mort. Boon. Politeţea mă obligă să îmi cer scuze tuturor creditorilor pe care i-am lăsat cu curul în baltă, tuturor fetelor cărora nu le-am oferit orgasmul, rudelor pe care le-am băgat la cheltuieli cu tron, colaci şi pantofi de carton etc etc. So:

Nirvana – All Apologies.

• Pe urmă, una pe care am presimţirea că n-o ştiţi, io am descoperit-o relativ curând şi m-am îndrăgostit de ea ireparabil.

Bregovic – Tale V – Andante Amoroso

• Sigur că, anticipând Veşnica Pomenire şi viaţa veşnică, pe care nădăjduiesc c-o voi fi meritând la ora decesului, merge asta:

Deus – Nothing Really Ends.

• Şi, dacă tot trecurăm la clape, o nocturnă n-a omorât pe nimeni (cel mai frumos cântecel din lume, în opinia mea profană). Să vă inspire să aranjaţi bomboanele pe colivă.

Chopin – Noctură în Mi bemol major, Opus 9-2. Asta puteţi s-o puneţi pe repeat.

• După aia, vă îmbrăcaţi în negru şi mergeţi ca boii prin ploaie, în timp ce eu merg cu maşina şi mă doare fix în pulă. La răscruci vă opriţi, daţi bani frumos la copiii săraci şi o puneţi pe-asta:

Maria Tănase – Lume, lume.

• Şi, când mi-o bătea un cioclu mic şi negru cuiele în tron, ca să nu vă mai văd, daţi-o pe-asta tare, da’ tare rău, ca maneliştii cu decapotabila la semafor. Să aveţi sonorizare bună, nu ca la concertele din Bucureşti, că altfel îmi bag pula în pomana mea.

Israel Kamakawiwo’Ole – Somewhere Over the Rainbow.

• Odihnească-mă în pace. Să-mi fie ţărâna uşoară. Leapşa nu e obligatorie pentru poetul dubios cu vacă, pentru crin, că am datorie la ea, şi pentru elful cu solzi. Dar să nu-şi închipuie că ei o să trăiască veşnic.

• Primii mei 10 ani de muncă mi-am permis să stau pe scaun cum am vrut eu. În general, asta însemna să stau oarecum pe ciuci, cu una din tălpi sub cur. Alteori, însemna să stau cu picioarele pe birou – când eram şef, îmi permiteam, ce pula mea. Acuma, de când sunt un banal funcţionar, trebuie să stau pe scaun ca un banal funcţionar, cu amândouă bucile. Cel puţin în primă fază. Prilej numai bun să-mi dau seama ce înseamnă prostata. Serios, chiar există, e acolo undeva, în adâncurile găoazei, şi funcţionează: după vreo două ceasuri de stat pe scaun omeneşte, mi se scoală o mamă de pulă, ceva greu de suportat, şi nici nu mai pot să mă ridic, pentru că în faţa mea, la celelalte birouri din birou, stau o doamnă şi o domnişoară. Şi n-aş vrea să creadă că e meritul lor.

• Şi nu mai e mult până voi pune iarăşi presiune pe prostată. Mă enervează serile astea de Duminică mai mult chiar decât dimineţile de luni. Au aşa un aer de ameninţare vagă, parcă ar spune că o să beleşti tu pula a doua zi, fără să-ţi explice de ce, cum, în cel fel.

• Xenu îmi mulţumeşte că m-a inspirat. Cu ajutorul întrebărilor ei de tip “de ce nu scrii nimic”, tocmai produsei următoarea mostră de înţelepciune:

• Da, am un sac plin de câlţi. Care, cum zicea Habarnam, rimează cu mâlţi. Mă duc să mă culc pe el.

P.S. Azi văzui că îmi făcură trafic nişte francezi, care puseseră jucăria mea de caricatură în comentariile de pe un sait din care, nevorbind limba lui Franck Ribbery, nu înţelesei decât vreo două iote. Sper că le plăcu. Ah, da, şi să nu uit, că tot veni vorba de scandalul diplomatic al măciucii, să vă anunţ că mi-a plăcut multişor replica asta.

Azi mă distrai nesperat de bine. Iată reţeta:

http://pandoras.realitatea.net/razboiul-sexelor/in-pat-cu-dusmanul-sau-de-ce-e-bun-misoginul-la-casa-femeii-6878.html

• Declar săptămâna asta săptămâna luptei cu cardurile bancare. După ce Duminică păţii ruşinea cu banii uitaţi în pizdoiul bancomatului, acuma mai fusei şi victima erorilor de sistem. Ieri, când să-mi scot şi eu ca omul banii de bere pentru karafuckingoke – de pe alt card – nema caşcaval la client în portofoliu. Mă, cum pula mea, că sigur mai aveam de vreo 20 de beri şi-un pachet de ţigarete cu filtru. Ajunsei acasă, intrai pe net, că mi-au dat de-ăla de poţi să vezi pe net cum ţi-ai futut banii, şi mă lămurii:

• Cu o zi nainte, fusesem să alimentez de la un petrom. Aia de-acolo, după ce bagă cardul în râjniţă, zice domnu’, a dat eroare aparatul, vă rugăm plătiţi cash. Io zic doamnă, pula cash la posesor, mai încercaţi o dată sau daţi-mi un furtun şi-un bidon să scot benzina din rezervor să v-o dau înapoi. Aia mai încearcă o dată, iar gherlă. Abia a treia oară îi iese pasenţa. Bravo…

• Şi acuma, fără să vă obosiţi prea tare, ghiciţi de câte ori îmi luase petromu’ diavolesc banii… Mă rog, şi ca să mă duc la karafuckingoke, să râd şi eu de artiştii şi artistele poporului, fusei nevoit să mă împrumut de la Marcea.

• Marcea nu doar că îmi finanţă fără comisioane şi dobânzi setea de făcut cinste cu tequila ansamblului vocal-neinstrumental de karaokiste, dar mă mai şi servi cu una bucată slobozeală cerebrală spontană, a patra intrare a lui în lista zicerilor care vor fi celebre şi, zic eu, cea mai tare de până acum. Cum stăteam eu singurel şi îmi beam berea:

„Ce faci, mă, aplici tactica introvertitului? «Trebuie să-mi sugeţi pula ca să aflaţi mai multe despre mine…»?“

…înseamnă că îmi rămâne timp căcălău să trag un ochi pe la animalele din bătătura preafrumosului loc de muncă:

• Cel mai rău lucru, când scrii şi publici, e că nu-ţi prea poţi alege cititorii. Undeva, scrisul se aseamănă cu o vizită la proctolog. N-ai nici măcar satisfacţia de a-i vedea expresia feţei celui care te caută în cur. De cele mai multe ori, nu-i vezi nici faţa, cu expresie sau fără. Şi de multe ori, am văzut, se întâmplă ca ăle mai mari lăbi pe care le scrii să aibă un succes pe care nici tu nu-l poţi înţelege, iar lucrurile tale cele mai intime şi sfânte trec neobservate sau sunt huiduite.  Ăsta e unul dintre motivele pentru care nici n-am chef să scriu prea des.

• Altul ar fi cantitatea incomesurabilă de labă din spiritul critic contemporan. Citeam, în Caţavencu de azi/ieri, o critică destul de aspră la adresa unei cărţi umoristice.  Bine, habar n-am cum e cartea, e posibil să fie o mare râgâială, dar parcă m-a supărat aşa un pic, în sinea mea, că una dintre puţinele cărţi umoristice pe care le mai publică cineva în ziua de azi sunt aşa de acru luate la pulă de mâhniţii lor cititori. Să mă feresc de generalizări, dar rămân la convingerea mea că succesul unei eructări literare e direct proporţional cu numărul de lacrimi pe care poţi să le storci unui public tot mai oligofren. Eu unul, măcar ca să încurajez fenomenul, şi tot găseam ceva bun de spus despre o carte de umor, la fel cum găsesc ceva bun despre orice comedie: măcar e comedie, în pula mea. Plus că singura ironie din textul critic respectiv aparţine sorţii: deşi e publicat într-o revistă de umor, nu poţi găsi nici cu petromaxul o poantă în el.

• Şi asta îmi aduse, aşa, aminte, de toată atmosfera asta de parastas găozarian pe care o simt în jurul meu de multă vreme, de toţi intelectualii sabotaţi la sindromul de superioritate de gândul că s-au născut în ţara şi/sau în epoca nepotrivită, de toate consumatoarele de pulă gingivală pe versuri de Nichita, de toţi blogării care scriu în nota de subsol că producţia lor epică e un pamflet, ca să nu cumva să îşi depăşească statutul de labagii calomniarzi obsedaţi de fişa fiscală, de toţi bătrâneii amatori de teoria conspiraţiei, de toţi puştanii pe care numai marijuana poate să-i ajute să uite că sunt incapabili să-şi găsească curul cu amândouă mâinile etc etc.

• Muriţi, mă, trişti, cu toţi sud-americanii voştri duioşi ca un chist ovarian, cu existenţialismul vostru de muie cu prezervativ, cu toate resursele voastre nebănuite de a inventa roata în formă de pătrat, cu tot talentul vostru de a vă mira după aia că nu se învârte, cu toată lamentarea voastră optimizată pentru iPhone, cu toată străduinţa voastră de a căpăta consistenţa băşinii care lasă urme pe chiloţi. Pişa-m-aş pe voi să mă cac, o să vă plâng ca pe Mile Cărpenişan, victima furunculilor de război.

…să-mi uit banii în bancomat?

a. Tâmpiţel.

b. Normal de tâmpit.

c. Extrem de tâmpit.

d. Toate variantele de mai sus sunt greşite.

e. Toate variantele de mai sus sunt corecte.

***

Deci, da, mi-am uitat banii în bancomat. Am plecat doar cu cardul. Cred că e o deformare profesională, de cele mai multe ori plec doar cu cardul fiindcă e sold zero… Ar fi o explicaţie. Dar acuma aveam bani, pentru că, de vreo câteva zile, am bani pe card… Şi i-am lăsat acolo, în pizda aia longitudinală a bancomatului… Şi n-am auzit-o piuind, pen’că vorbeam la telefon… Şi până mi-am adus aminte, mi i-a mâncat pizda diavolească pe toţi, i-a tras înapoi, chite-chite… Bănişorii mei, de care tre’ să mă lipsesc două zile, până se rezolvă reclamaţia…:)) Şi mi-e şi-acuma ruşine cu mine…

***

Răspuns corect: e.

Doliu naţional în memoria preşedintelui Poloniei

P.S. Intrată în campanie electorală, Teo Trandafir luă pauză de la emisiunea ei de uz provincial, spre disperarea colegilor mei de la Oltenia 3 TV, sau 3TV, sau TV Oltenia, sau cum pula mea se mai numeşte acum. Pentru că nicio tragedie nu loveşte singură, acuma le mai veni şi pocinogul cu proclamarea doliului naţional, din cauza căruia cică n-au voie de la CNA să bage muzică populară câtu-i ziulica de 18 aprilie de lungă. Sunt curios cum o să se descurce în condiţiile date ăia de la Taraf şi Etno. Cred c-o s-o difuzeze numai pe-asta:

Pregătindu-se să fie dat afară de la „taifasurile drăceşti“ (revista Taifasuri, băga-v-aţi pula-ntr-însa), unde scria ample reportaje despre efectele benefice ale tratamentului cu ciuboţica cucului, Lazio deveni tot mai inspirat.

Urmează Vin Diesel?

Iar eforturile sale fură răsplătite, Lazio fiind, în cele din urmă, dat afară de la taifasurile drăceşti. Ciuboţica pulii o să regrete mereu reprofilarea singurului ziarist care a înţeles-o cu adevărat.